Religiozitatea lui Nicolae Băciuţ nu este una spectaculoasă, nu este una pusă sub lumina reflectoarelor şi nici nu este una gălăgioasă, plină de clopoţei şi miresme înşelătoare, menită să atragă cu orice preţ. El nu sărută mâna slujitorilor bisericii, cu o prefăcută supuşenie, nu face danii spectaculoase pe la mănăstiri (nici nu are de unde), nu merge în genunchi şi în coate, înconjurând biserici, nu construieşte lăcaşuri de cult pentru a-şi nemuri numele şi nici nu este în fruntea vreunei obşti, ce revendică sau cere canonizări sau privilegii feţelor bisericeşti. Este un mirean onest, ce-şi poartă cu modestie, dar şi cu distincţie, credinţa în suflet şi unde, raportarea lui la Dumnezeu este una a trăirii personale şi a faptelor culturale.
În cuantumul celor peste 80 de cărţi (!) de autor, acesta a scris cu cerbicie şi câteva cărţi despre Ţara Sfântă, despre Muntele Athos, despre viaţa monahului Nicolae Steinhardt, evreu convertit la ortodoxism, despre biserici noi sau vechi, de lemn sau de piatră etc., dar şi sute de articole despre credinţa ortodoxă, biserici, parohii, preoţi etc., toate dintr-o viziune creştin-ortodoxă, tămăduitoare, dătătoare de speranţăşi din perspective filosofico-culturale. Chiar el însuşi va spune că „scrisul înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu".
Nicolae Băciuţ a stat şi stă de vorbă cu Dumnezeu în felul său. Ba mai mult, el este hotărât să se „despartă de îngeri" şi să-şi lase viaţa „direct în mâinile lui Dumnezeu". Cum îşi lasă Nicolae Băciuţviaţa în mâinile lui Dumnezeu? Cu curăţenie sufleteascăşi bucurie, crezând în lumina diriguitoare a acestuia. Nu este o „probă oarbă", ci una asumată, cu o senină conştienţă.
Poezia sa este o ofrandă, o altfel de ofrandă, adusă lui Dumnezeu, dar şi o deversare de preaplin de iubire faţă de acesta. Câtă iubire, atâta poezie. Chiar el spune în prefaţa cărţii: „În viaţa mea, poezia îşi are locul ei şi mi-am îngăduit despre ea şi prin ea să-i spun Dumnezeului meu ce mi se-ntâmplă, ce gândesc, ce nădăjduiesc. Îi spun ceea ce mi se-ntâmplă, atunci când mi se-ntâmplă, pe limba mea, fiindcăştiu că El toate limbile le pricepe, iar ne-nţelesurile mele sunt înţelesuri pentru El."
Noua carte, La taclale cu Dumnezeu, Ed. „Vatra Veche", Tg.-Mureş, 2016, este o astfel de carte, confesivăşi reflexivă, plină de miresme plăcute, de putere de sugestie şi dinamism static, unde Dumnezeu este (devine) un laitmotiv. Sunt 82 de poezii scrise între decembrie 2013 şi decembrie 2015, scrise acasă în marea lor majoritate, dar şi în diverse locuri (Năsăud, Ploieşti, Satu-Mare, Sighişoara, Iaşi, Mizil, Mănăstirea Nicula, pe autostrada Câmpia Turzii - Cluj-Napoca, Catedrala St. Peter an der Sperr, Wiener Neustadt etc.), acolo unde a avut inspiraţie, acolo unde l-a avut pe Dumnezeu mai aproape cu el. Spun mai aproape, fiindcă, altfel, l-a avut cu el pe Dumnezeu, peste tot, tot timpul.
Autorul acestui nou este consecvent credinţei: „…Rămân bătut în cuie,/ scară ce coboară/ când suie" (Scara) şi conştient: „… Pe aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată/, ca lacrima lui Dumnezeu" (Şi eu) şi implicat: „…Ştiu, acesta e ultimul desen/ al meu,/ ştiu/, îl voi desena pe Dumnezeu" (Dumnezeu). La el „...Şi lemnul crucii-nmugureşte, între luminăşi păcat!" (Înviere). Fantezia şi forţa credinţei fac casă bună, conlucrând la realizarea unor versuri, adevărate arte poetice.: „...Dar lasă-mi, Doamne, o clipire,/ s-opresc sub pleoape-ntrega Ta iubire" (Iubire de sub pleoape).
Poezia lui Nicolae Băciuţ este una a fondului profund şi atent concatenat, dar care nu neglijează nici forma, şi ca extensie a acesteia din urmă, nici muzicalitatea. Dumnezeul autorului este peste tot şi în toate. Covârşit de această constatare, autorul se doreşte în fiecare din lucruri şi stări şi soluţii, câte un pic: „Aş vrea să fiu/ pretutindeni, /deodată;/ aş vrea să fiu frunză- / amintirea unui copac/ uitat în sămânţă/ ca o floare vinovată.// Aş vrea să fiu/ în fiecare loc -/ acolo unde sunt urme/ de lumină,/ acolo unde/ n-ai fost niciodată/ rădăcină.// Aş vrea să fim/ eu frunză- tu copac,/ să-nvăţ de la tine/ să fim floare/ şi de la fructe/ să tac." (Arborele vieţii).
Credinţa în Înviere, deloc ostentativă, rezidăşi din sfâşâitoare semne de întrebare, luate „la pachet" cu „răspunsuri", nu din motive personal-orgolioase, ci pentru a arăta frumuseţea lumii cogniscibile, şi prin asta, frumuseţea lui Dumnezeu: „Mă-ntorc în visul tău,/ tiptil,/ ca un copil/ ce-ar vrea să se ascundă/ ca ora/ după o secundă,/ ca Nilul/ într-un crocodil,/ ca valul mării/ într-o undă.// Mă-ntorc în visul tău/ de dimineaţă,/ dar visul nu e/ decât ceaţă/ ce vine/ dintr-o altă viaţă-// Mă-ntorc copil,/ de parcăţi-aş fi fiu:/ e prea devreme,/ prea târziu?" (Vis întors).
Marea majoritate a poemelor poartă titluri concludente: Alb de Ierusalim, Pământ întru Hristos, Homer din cer, Scara, Vămi, Cum să spui, Îngeri ficşi, Mâine, Îngerire (excepţională poezie), Noaptea mea, Aşteptare, Întâmpinare, Lemnul crucii, Joia Judecăţii, Fă-mă, Doamne (excepţională, de asemenea) etc. Chiar şi când vorbeşte de anotimpuri (în special toamna şi iarna) el vorbeşte tot cu Dumnezeu: prin fructe, prin frunze, prin albul zăpezii. Chiar şi „falia" dintre ani o vede prin prisma aceasta: „...Anul cel nou/ va sta mereu la pândă/ să-ţi fiu bucurie şi osândă" (Noul an cel vechi).
Cu ajutorul unui „...muşuroi de cuvinte din care furnicile au plecat, un muşuroi cât un munte Ararat", aşa cum spune în Poemul muşuroi, aduce şi un gând de preţuire (şi) „de Ziua Limbii Române", subiect deloc ateu, aşa cum s-ar crede:
„...Nu am crezut că o să ai o zi,/ când ale tale-s toate/...(..)...Nu am crezut să ai o zi,/ dar, fie,/ căci ziua ta e cât un an/ şi anul tău e cât o veşnicie." (Întâmpi nare).
Ideea morţii, cu reîntoarcerea în natură, ca o stare de „stand by" înainte de Sfânta Înviere, este la Nicolae Băciuţ de o nelinişte întrebătoare, de o revoltă blândă. Este un instinct de conservare, firesc „trestiei gânditoare" care este şi omul Nicolae Băciuţ: „Doamne, de ce tocmai eu,/ de ce vrei cu somnul meu să-ţi umpli înserarea,/ de ce cu secundele mele suni/ din cornul ce uită cărarea?// De ce tocmai eu, Doamne,/ de ce frunză să fiu,/ de ce să fiu pentru toamne/ doar fructul târziu,/ din care nimeni nu muşcă/ şi niciun păcat/ nu este nici cuşcă,/ nu e înserat?// Dar cine, Doamne, în locul meu/ aer în înalt să-ţi fie/ pentru îngeri în zbor spre elizeu,/ până când nimeni nu-nvie./ O, Doamne, bun Dumnezeu/ în locul meu o să vin eu." (Tocmai eu).
Cartea nu trebuie povestită, deşi se poate şi povesti. Ea trebuie citită. A fi înţeleasă, este o altă poveste care ţine de puterea de pătrundere a cititorului dincolo de coaja imediată a aparenţelor textelor, de exerciţiul şi de puterea trăirilor interioare, de exerciţiul lecturii, de suma şi de nivelul acestor lecturi.
Nicolae Băciuţ propune (şi este) o curea de transmisie de la sufletul său către Dumnezeu, „curea" de unde poţi să culegi frumuseţe, înţelepciune şi mai ales un alt mod de a vedea şi a te raporta la Înalt. Poate fi şi locul unui popas benefic şi reconfortant şi locul unde te poţi regăsi.
„Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu", spune PETRU (I, 2, 11). Acest cuvinte, luate ca motto de autor, nu sunt întâmplătoare. Poate că ar trebui ca această excelentă carte să se citească în această cheie. Deoarece prin ea s-ar putea să ne vorbească însuşi Dumnezeu!
