Cine nu se cutremură auzind <<Altarul Mânăstirii Putna>>, bucată muzicală închinată aceluia care a fost Ştefan cel Mare, născut din viţă strămoşească sănătoasă cu fire adânci în istoria neamului? Bine l-a prins şi poetul D. Bolintineanu în Mama lui Ştefan cel Mare. Care ascultător nu este cuprins de un sfânt fior auzind Deşteaptă-te, Române! sau mai spre izvoarele istoriei, epopeele: Ultima noapte a lui Minai Viteazul, de D. Bolintineanu, sau volumul Ostaşii noştri, de V. Alecsandri? Ce suflet de român nu tresare la îndrăzneala de veşnică amintire de la Rovine, citind Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu? Şi mai spre începuturi, ascultând opera Decebal, de Gh. Dumitrescu, sau opera Oedip, de George Enescu? Ele produc adevărate fulgere spre epocile apuse, dar veşnic vii în inimile noastre, pentru a vedea farmecul din care s-a născut dragostea de glie şi cultul cerului şi al pământului la poporul român. Şi marele sculptor de la Hobiţa a fost frământat de istorie, pentru că şi-a iubit neamul cu tradiţiile şi obiceiurile lui care-l deosebesc de alte neamuri şi a creat pentru strămoşi şi pentru noi, pentru cei de mâine şi pentru întreaga lume a artei. Constantin Brâncuşi a fost crescut şi educat în cultul Patriei, fiind încălzit de dragostea de glie care ardea în inima mamei sale, <<Măria diaconului>>. Fiind ajutat de Biserica strămoşească pentru a-şi desăvârşi chemarea, Constantin Brâncuşi a dovedit mult respect. Simţind ceea ce simţea tot românul adevărat, Constantin Brâncuşi a fost alături de cei în suferinţă, lăsând pentru aceştia însemnate monumente. Singur artistul mărturiseşte: „...Coloana este simbolul unităţii şi bunătăţii... simbolul aspiraţiei către o lume fără conflicte. Coloana este o scară spre raiul ceresc...". Coloana infinită reprezintă şi o încununare a creaţiei brâncuşiene, încununare închinată moşilor şi strămoşilor săi uniţi prin lanţul treptelor. Coloana, după criticii autorizaţi, este măreaţă nu numai prin robusteţe, construcţie şi nici numai prin arhitectură; ea poate să aibă şi semnificaţii mitice mai profunde decât caracterul decorativ al coloanelor de pe <<pridvoarele caselor olteneşti>>. Coloana are rădăcini în <<stâlpii pomenirii>>, în <<răbojul neamului>> şi cu atât importanţa ei naţional-artistică se măreşte. <<Chiar în comuna sa natală, Hobiţa-Peştişani, există la vechea bisericuţă de lemn a cimitirului, stâlpi ciopliţi într-un mod asemănător cu acela al Coloanei fără sfârşit. Coloana infinită este o realitate: cei treizeci de metri înălţime simbolizează un urcuş permanent cu greutăţi multe, dar cu mai multe satisfacţii, aşa cum se prezintă Scara nevoinţelor. Pe un plan mai larg, Coloana nesfârşită este <<un semn al răscumpărării>>, al păstrării fiinţei noastre nealterate şi, totodată, un prinos adus celor jertfiţi pentru apărarea vetrei lor sacre. Aşa se explică şi cadranul solar format din umbra ei. Această umbră, care apare la apariţia soarelui, indică precis ora zilei sau liniştea nopţii sub clar de lună, devenită în acest caz, <<zodiacul>> celor din jur. Coloana infinită — în această viziune, nu este nici sculptură, nici arhitectură, este o idee a lumii întrupată în metal, piatră şi spaţiu.
Umanismul marelui sculptor întruneşte în chip tainic armonia veacurilor şi ecoul artelor şi oricine se apropie de arta lui cu adâncă evlavie. Creaţia lui C. Brâncuşi este un <<cult al împăcării meridianelor şi paralelor umane>>. Se cuvine să ne referim şi la înţelegerea religios-duhovnicească a Coloanei eroilor de la Târgu Jiu. — <<Coloana nesfârşită este cuvântul sufletului către eternitate — tâlcuieşte alt apropiat al lui Constantin Brâncuşi, Tretie Paleolog, — este fulgerul Judecăţii de apoi, care va cutremura pe toţi pământenii în viaţă sau decedaţi, este ecoul spiritual al veşniciei cu rezonanţă în inima fiecăruia... Tripticul de la Târgu Jiu este via reggia deschisă artei universale>>. Această cale este interpretată de mulţi ca o <<mitologie>>, dar nu o mitologie simplă, creată, ci izvorâtă dintru începuturile fiinţei strămoşilor noştri traco-geto-daci, din acel patrimoniu primordial. O altă ipostază a autenticităţii artei sculpturale este şi amprenta credinţei ortodoxe nesesizată de mulţi. Din această cauză, a neînţelegerii acestui aspect, s-a creat în jurul operei marelui artist un văl de interpretare mitologică, străin viziunii româneşti. Însuşi C. Brâncuşi închină arta viitorului: <<Am făcut şi eu paşi spre nisipul eternităţii ...>>, iată o mărturisire sinceră, care trebuie scutită de orice comentariu, pentru că <<arta este lupta expresiei împotriva morţii>>.
C. Brâncuşi era pătruns de un cult al Patriei. Naţionalismul său l-a mărturisit în opera sa. Pe lângă lacrimile depuse la rădăcina Columnei lui Traian sau oftările la nişele de glorie ale Mausoleului de la Mărăşeşti, artistul dă expresie, viaţă şi nădejde urmaşilor prin ridicarea Coloanei fără sfârşit. El gândeşte, realizează şi înfige în acest pământ străbun simbolul veşniciei, împletind nostalgia trecutului cu succesele prezentului, nădejdile celor de mâine cu cele ce vor urma până la obştescul sfârşit. Poporul nostru şi-a mângâiat durerea şi a ridicat monumente cu diferite prilejuri — unele nedorite, cum a fost Primul Război Mondial, ca de altfel toate războaiele — pentru a ţine trează conştiinţa de neam şi cultul libertăţii, neatârnării şi suveranităţii. Aşa se explică dragostea pe care astăzi întreaga cultură românească o manifestă pentru creaţia lui C. Brâncuşi şi mai ales pentru Coloana infinită. Admirăm nu numai perfecţiunea şi spiritul care le-a zămislit; refacem nu numai etapele individuale, ci drumul unei culturi care a cunoscut un neîncetat proces de esenţializare şi de captare a ceea ce este permanent uman. Pentru că viaţa şi opera lui Brâncuşi reprezintă această superioară îngemănare între ce este particular modului românesc de gândire şi ceea ce acest mod de gândire a înscris în circuitul valorilor universale. C. Brâncuşi nu este pentru noi, românii, numai un artist de geniu, ci o permanenţă a culturii noastre, iar pentru alţii <<C. Brâncuşi este o gazdă>> care a pregătit un <<ospăţ spiritual misterios. El dăruieşte o formă universală nepieritoare miturilor ascunse ale tradiţiilor milenare>>, sublinia Jacques Lassaigne. Lângă Coloana fără sfârşit s-au săvârşit de-a lungul timpului — în afara sfinţirii oficiale de la 27 octombrie 1938 — nenumărate pomeniri şi parastase. Tradiţia locală a luat amploare. Lângă chipul rece al columnei ardeau feştile şi candele pentru cei plecaţi dintre noi — moşi-strămoşi, eroi, martiri, mai ales la începutul Postului Mare. Dezlegarea sărindarelor şi pomenirea eroilor întregirii neamului se făcea de obicei la Înălţarea Domnului, <<Ziua eroilor>>, când pe lângă cele ale panihidei se fredonau cântece patriotice naţionale. De aceea, să zicem cu Psalmistul: <<Bine este a ne mărturisi Domnului, a vesti mila Lui dimineaţa şi adevărul Său în toată noaptea>> (Ps. XXXIII, 1) şi să chemăm eroii în fiecare popas aniversar şi să-i asigurăm că îndemnul lor: Spuneţi generaţiilor viitoare că noi ne-am dăruit suprema jertfă pe câmpurile de bătaie, este glasul gliei străbune şi pentru ea suntem gata oricând să ne dăm viaţa, s-o apărăm şi să o transmitem urmaşilor virgină şi curată ca o lacrimă. Curcubeul libertăţii are stâlpi eterni. El se sprijină aievea şi în artă pe Columna lui Traian, pe Monumentul Tropaeum Traiani, pe Mausoleul de la Mărăşeşti, iar Coloana infinită este cununa acestora.
