Se spune că, la un moment dat, cărțile nu ar mai avea loc de ședere în lumea noastră tot mai bezmetică, la fel, rafturile bibliotecilor ar fi prea pline,„potopul" de cărți fiind distrugător. Contrar unor asemenea preziceri, prefer, din ce în ce mai mult, cărțile pe suport de hârtie, în special cele voluminoase, care să-mi „amenințe" rafturile de bibliotecă. Mă delectează lectura celor 837 de pagini ale romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu, o lectură încetinită, gânditoare, exigentă (ca să folosesc o expresie a lui George Călinescu), la fel mă bucură cele 400 de pagini ale volumului Cele mai frumoase povestiri din Biblie (traduceri din ebraică, aramaică și greacă veche de Monica Broșteanu și Francisca Băltăceanu), după cum îmi înnobilează actul lecturii Andrei Pleșu, cu masivul volum Despre frumusețea uitată a vieții, Mihai Sin cu Ispita izbăvirii sau Lazăr Lădariu cu arderile de conștiință din Veghe. Ceea ce fac unele edituri, propunând ediții prescurtate ale unor opere capitale ale umanității, mi se par meschinării, amputări ale unor piscuri de frumusețe și o înlesnire a degradării actului lecturii. Câtă vreme se tipăresc titluri ca Solenoid, Cele mai frumoase povestiri din Biblie, Despre frumusețea uitată a vieții, Ispita izbăvirii sau Veghe, ziua îmi este confortabilă, indiferent că acestora le dedic ochiul, mintea și surâsul la ore ale dimineții, amiezii, sau când simt hlamida tainelor în jur, la ore ale nopții. Cărțile de felul acesta, trudite până în pânzele albe, îmi sunt puncte de sprijin, catifelându-mi acea armătură interioară pe care Ioan Alexandru o numea cămașa de aloe. Astfel, nu mai citesc pe nerăsuflate, grăbit, ci cu încetinitorul, cu migală și prudență. Scria Octavian Paler, în Viața ca o coridă: „Uneori, îmi trebuie aproape o săptămână ca să termin o carte care mă interesează. Mă lupt să nu scap nimic din substanța ei, iar aceasta mă silește să avansez bănuitor, prudent, să amân întoarcerea paginilor".
Lângă astfel de întinse teritorii ale cuvântului ales, ale literei sau slovei tipărite, își au loc și cohortele pe suport electronic, desigur și acestea cu rostul lor, dacă nu ne vor amenința, fără drept de replică, cu teroarea click-ului. Previziunile unui personaj emblematic, George, din romanul Ispita izbăvirii a lui Mihai Sin, fixează un timp al omenirii în care „mai-marii lumii" vor decreta că „Pământul nu mai poate suporta colosala cantitate de cărți care s-au scris și s-au publicat, că acest imens deșert de hârtie care adună atâta praf în imensele depozite ale bibliotecilor, dar nu numai, a devenit deosebit de periculos pentru omenire". Personajul lui Mihai Sin prefigurează clipa în care acest deșert va fi „topit" și apoi prin tehnologii avansate va căpăta alte forme, căci, „vor veni vremuri în care orice aberație și orice atentat la memoria omenirii vor fi posibile". Bibliotecile vor fi piedici, așadar, „urmașii" nu vor dori să audă de astfel de „moșteniri", în schimb marele public va fi asigurat de păstrarea tezaurului prin trecerea acestuia în format electronic, cuprins în „pistilul" numit stick. Numai că, după o vreme, vor avea loc „accidente", pene de curent sau de mai știu eu ce, din cauza cărora un număr imens de titluri se vor topi în neant și vor rămâne cele care vor folosi unei noi „ordini", conchide personajul din Ispita izbăvirii.
Atunci mi se va sfârteca cămașa de aloe care mă învelea când prin miile de pagini, palpabile, țineam în mâini, în ochi, minte și surâs, lumea. Va domina orbirea. Nu vom mai vedea coperțile ca pe niște aripi izbăvitoare și nu ne vor mai vedea ele; scria Dostoievski despre cum ne văd cărțile, mai ales noaptea, când ele nu dorm (ele nu dorm niciodată!) și ne cuprind în cele mai fascinante priviri. Un click, și cămașa mea de aloe va pluti în pustiu.
Foto: În apărarea CĂRȚILOR, la Librăria „Romulus Guga" (de la strânga la dreapta): Valentin Marica, Nicolae Băciuț, Mircea Tomuș, Mihai Sin, Berdj Așgian și Ioan Oprea.
