Ca cetăţean al acestei Românii, ca scriitor, ca jurnalist de 53 de ani cu condeiul pe baricada interesului naţional şi a adevărului, ca votant român, am dreptul să-l întreb pe preşedintele ţării, să-i adresez întrebări chiar incomode, poate deranjante, la care, ca şef de stat, domnul Iohannis are obligaţia să răspundă. Îl întreb pe domnul preşedinte Klaus Iohannis, de pildă, de ce a promulgat, cu o grabă mai mult decât suspectă, stupida, antiromâneasca, anticonstituţionala, antieuropeana Lege 217/2015, o ruşine pentru iniţiatori, printre care se află şi senatorul liberal Crin Antonescu, o grea lovitură pentru memoria unor mari, ilustre personalităţi ale culturii şi istoriei românilor. Legea 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002, a Guvernului, de pe vremea în care ministru al Culturii era pesedistul acad. Răzvan Theodorescu, privind interzicerea organizaţiilor şi a simbolurilor cu caracter fascist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi a omenirii, este, prin conţinutul, interpretările aiuristice şi capcanele ei, o ruşine!
Domnule preşedinte, prin abile instrumentări, această ordonanţă, devine, din păcate, prin stupida Lege 217/2015, o bâtă îndreptată împotriva slujirii adevărului şi a interesului naţional, împotriva libertăţii cuvântului şi a exprimării neîngrădite, a opiniilor ajunse să fie cenzurate în anul 2016! O lege care a început să creeze şi va crea o serie de probleme în viitor, prin interpretări şi rele-intenţii programate de cei urmărind diverse interese personale şi de grup. O lege care, în multe privinţe, va avea efectele unei demolatoare bombe cu efect întârziat. Oare nu era mai înţelept, mai corect, mai bine pentru România şi pentru români, pentru cinstirea memoriei unor mari înaintaşi, ca preşedintele să cugete, mai întâi, nemţeşte, apoi s-o trimită Parlamentului pentru rediscutarea ei şi introducerea unor amendamente care să evite interpretări nedorite şi porniri antiromâneşti? Prin promulgarea acestei legi excesive, provocatoare, nesupusă dezbaterii publice, probabil sub presiune, Iohannis n-a făcut altceva, decât să-şi mai bată un cui în talpă! Oare preşedintele Iohannis nu s-a întrebat din ce noapte a minţii s-au născut unele prevederi ale acestei stupide legi şi cine a fost în spatele acestei penibile făcături, supervizate, deloc întâmplător, tocmai de Alexandru Florian, preşedintele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel"? Chiar să nu fi realizat, tocmai şeful statului, că această lege, supusă unei fuşereli parlamentare, prin care românul este supus unui fapt împlinit, fără să mai aibă vreun cuvânt de spus, este o lege prin care până şi întrunirea „a trei persoane este pedepsită", ca infracţiune, lăsând impresia că ar putea fi vorba despre o „lege marţială"? O lege pentru îngrădirea, nepermisă, a unor libertăţi constituţionale, pentru o cenzură mascată, îngrădire care nu are nimic comun cu adevărata democraţie, devenind un periculos mijloc de presiune, de acţiune coercitivă, totul putând lua o întorsătură periculoasă pentru statul de drept. Ca „organ de forţă", Legea 217/2015 devine o pornire agresivă împotriva exprimării gândurilor, a sentimentelor, a năzuinţelor unui neam, din partea unora care se cred a fi un fel de Pilat din Pont, un Hitler, un Stalin.
Legea urmăreşte întronarea fricii, a unor reţineri în invocarea adevăratei istorii, a curajului necesar de a spune, pe faţă, adevărul. O lege prin care vătafi ai secolului 21, pe noi, românii, ne vor slugi, puşi mereu la colţul mesei istoriei, izolaţi de acea realitate a libertăţii dreptului la scrierea adevărului despre Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Ion Antonescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Vintilă Horea, despre multe alte personalităţi ale românilor. Ei sunt, înainte de toate, mari personalităţi ale filosofiei, literaturii, ale gândirii româneşti, nu nişte „legionari." Au incitat ei la violenţă? Au fost operele lor „porniri xenofobe"? Au fost ei „fascişti"? Au fost „rasişti"? Au fost ei „nazişti"? Au fost ei ceea ce prevede Ordonanţa 31/2002? Nu! Categoric NU! Vinovaţi pentru genocidul comunist au fost sovieticii şi slugile lor din România, cei care au umplut, cu condamnările la comandă, ale celor mai sus pomeniţi, Canalul, Periprava, închisorile Aiudului, Sighetului, Gherlei, Piteştiului. Despre ei, despre românii din nordul Ardealului dat Ungariei, prin Diktatul de la Viena, despre crimele abominabile de la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Huedin, Hărcana-Turda, Aita Seacă, Sărmaşu, Moisei, de prin alte multe localităţi ardelene, nu se aminteşte un cuvânt! Cum nu se pomeneşte mare lucru, în acea lege şi în acea ordonanţă, despre „defăimarea ţării şi a naţiunii (…), despre incitarea la separatism teritorial", cum nu sunt puşi la stâlpul Legii fundamentale a României, nici cei care proslăvesc „Divizia Secuiască", „Garda Maghiară", preamărindu-l pe Bela Kun, pe Horthy Miklos, nici despre crimele şi barbaria uciderii unor români de la Târgu-Secuiesc, Odorheiu Secuiesc, Zetea, Dealu, în zilele de decembrie 1989! Sub nasul unor guvernanţi adormiţi, care suportă, din păcate, umiliri, jigniri, sunt acceptate încercările de falsificare a istoriei românilor, istorie mereu scrisă cu cerneala altora, într-un fel de „stat-şvaiţer."
În lumea de „neguri şi humă", cândva, în „obsedantul deceniu", Tribunalele Poporului, înfiinţate de sovieticii invadatori, condamnau, „pentru crime de război", elita militară a României, iar Legea 217/2015 azi „recunoaşte valabilitatea sentinţelor politice date de regimul comunist, recunoscându-i, drept infractori, pe acei ofiţeri şi generali ai Armatei Române, care au dat un tribut uriaş flămândelor temniţe comuniste." Da, aţi citit bine! Ce aberaţii!
De acum înainte, marile personalităţi ale românilor nu vor mai avea dreptul pomenirii, nici la statui, busturi, plăci comemorative, la denumiri de străzi şi bulevarde… O absurditate! Înaintaşii luminători trebuie, prin Legea 217/2015, puşi la zid, unii ucişi a doua oară! Iar dacă îndrăzneşti să pomeneşti sau să reciţi „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", poezia pentru care Radu Gyr, în vremurile roşii, a fost condamnat la moarte, „pentru incitare la revoltă", pedeapsă comutată, după un an de aşteptare în „celula morţii", la închisoare pe viaţă, eşti arătat cu degetul şi făcut „fascist", „nazist", „antisemit"! N-ai voie să pomeneşti nici de suferinţa lui Valeriu Gafencu, acel „sfânt al închisorilor". Azi-mâine, continuându-se astfel lucrurile în România, va fi interzisă şi publicistica lui Eminescu, cel mai mare gazetar al tuturor timpurilor, şi „Doina" lui, precum şi poeziile lui Coşbuc, Şt. O. Iosif, Aron Cotruş, Blaga. Odată cu cei pomeniţi, interzişi prin Legea 217/2015, este incriminat, de fapt, un întreg popor român, de nişte grăbiţi contabili contemporani, inventariind, mereu, vini închipuite!
Asta-i legea pe care, tare grăbit, aţi promulgat-o, domnule Iohannis?
Tot la acest capitol al întrebărilor incomode, adresate şefului statului, ar mai fi una: de ce aţi refuzat, domnule Klaus Iohannis, promulgarea legii privind declararea ca erou naţional a Craiului Munţilor, Avram Iancu, figură luminoasă a românilor, la 1848-1849, comandant de oaste, la 24 de ani, în cetatea de cremene a Apusenilor? V-aţi aliat cu UDMR şi PNL şi aţi lovit în „recunoaşterea oficială a sacrificiului, martirajului şi eroismului Crăişorului pentru naţiunea sa" - cum afirmă scriitorul şi jurnalistul Laurian Stănchescu. După votul favorabil din Parlament, ajuns la Cotroceni, proiectul legii „a fost respins, cu muţenie, de Klaus Iohannis şi retrimis la Parlament. De unde, oare, acest „dispreţ prezidenţial faţă de Eroul Apusenilor (…), strămoş al românilor, al celor care au ţinut Transilvania în hotarul istoric românesc"? Acest „Mesia al istoriei şi al suferinţei noastre transilvane, «a pus pumnul la pieptul furtunii»" şi a devenit memoria noastră identitară. Din păcate, „proiectul este îngropat la Comisia de Cultură a Camerei Deputaţilor, condusă de PNL-istul Gigel Ştirbu", care „aşteaptă ordinul lui Iohannis." Fără îndoială, asistăm la un fel de „execuţie publică" a Crăişorului!
Chiar nu ştiaţi, domnule preşedinte, cine a fost Avram Iancu? Iar dacă încă n-aţi auzit de Avrămuţ, să-l fi întrebat măcar pe unul dintre consilierii dumneavoastră, plătiţi gras din banii noştri! Iar dacă nici acesta n-ar fi fost în stare să vă lumineze, atunci să fi citit măcar acel raport al căpitanului austriac Gratze, către baronul Wohlegemuth, guvernator civil şi militar al Transilvaniei, raport redat în cartea lui Virgil Popescu-Râmniceanu „Istoria mişcării româneşti din Ardeal în anii 1848 şi 1849", după „Părţi alese din Istoria Transilvaniei", de George Bariţ.
Conformându-se, întru totul, ordinului din decembrie 1849, culegând informaţii despre purtarea conducătorilor românilor aflaţi sub comanda căpitanului Gratze, într-un raport, întocmit, la Orlat, la 10 ianuarie 1850, acesta scria despre Iancu, Buteanu, Axente că „s-au supus, întotdeauna, în total, ordinelor mele (…), iar purtarea lor a fost, neîncetat, în sensul înaltelor ordine ale Excelenţei Sale, Comandantului Ţărei, evitând, astfel, orice violenţă şi jafuri. Ei şi-au împlinit, cu toţii, datoria, în modul cel mai conştiincios, iar prefectul Iancu şi-a câştigat - după convingerea mea - merite nepieritoare, pe care îmi iau libertatea să vi le arăt în cele următoare. Este meritul lui Iancu că miliţiile româneşti s-au adunat, în număr atât de mare, în special din Munţii Apuseni, pe câmpia de la Cricău, şi numai extraordinara sa influenţă, activitatea sa şi entuziasmul său (…) au putut să înlăture lipsurile înarmărei, îmbrăcămintei, hranei şi să menţină totul în ordine."
Luând, la 5 noiembrie 1848, comanda celor 20.000 de moţi, continuă căpitanul Gratze, la Abrud, „prefectul Iancu a arătat acea activitate şi inteligenţă superioare, care ne-au permis, mie şi celorlalţi dintre ofiţerii detaşaţi, să efectuăm împărţirea şi să aranjăm, încă de la 6 noiembrie, avanposturile noastre în poziţia de la Teiuş, după preceptele militare. Prefectul Iancu a mai fost la înălţime, şi în ziua de 20 noiembrie, când am ocupat oraşul Aiud, care mi s-a predat fără condiţiuni, prin purtarea sa ireproşabilă şi prin justa recunoaştere dintre duşmanul armat şi nearmat. Pe când coloanele, înconjurând oraşul, erau duse în poziţiunile anterioare, coloana lui Iancu avea ordin să defileze prin oraş şi să formeze ariergarda corpului. Fără ca un om să fi ieşit din rânduri, Iancu a condus coloana sa prin mijlocul oraşului şi a ocupat împrejurimile, astfel că nu numai că nu s-a produs niciun act de violenţă, dar
s-au evitat orice jafuri." Aşa s-au petrecut lucrurile şi la 10 noiembrie, când a fost ocupat oraşul Turda, fără niciun jaf, trupa fiind în biuvac pe miriştile de pe malul drept al Arieşului. „Niciun om nu şi-a permis să încalce ordinele şi să intre în oraş (…) Mărturisesc sincer - consemnează căpitanul Gratz în raportul său - că dispoziţiunile mele n-ar fi avut acele fericite succese, n-ar fi fost posibil să se obţină acel acord, în diferite operaţiuni, cu o masă atât de mare, fără Iancu - spiritul care îi înviora pe toţi, omul de o popularitate fără margini, însufleţit de nobilul gând să câştige printr-o credinţă plină de sacrificii."
Animat de un singur gând, Iancu milita pentru „egala îndreptăţire a naţiunii sale", ceea ce îl determina pe căpitanul austriac Gratze să consemneze, în raportul din 20 ianuarie 1850: „Sunt, prin urmare, moralmente convins că, cu ştiinţa sa şi în urma dispoziţiilor sale, nu a suferit nimeni vreo nedreptate."
În finalul raportului, căpitanul Gratze, spunând totul despre omul, avocatul, luptătorul, strategul militar Avram Iancu, propune baronului Wohlegemuth, guvernatorul civil şi militar al Transilvaniei, acordarea, „pentru activitatea sa plină de jertfe, în înţelesul cauzei celei bune, pentru vitejia sa, de atâtea ori arătată, şi pentru atitudinea sa cinstită, o distincţiune publică." Adică, o decoraţie.
Cel cu „merite neperitoare", care a evitat „orice violenţă şi jafuri", Iancu n-a alergat, niciodată, după onoruri de niciun fel. N-a urmărit nici glorie, nici măriri! A făcut totul, absolut totul, pentru neamul său necăjit, sperând pentru el dreptate şi drepturi cuvenite. Dorinţa lui era să-şi vadă naţiunea fericită! Iar atunci când şi-a dat obştescul sfârşit, pe prispa unei case din Apuseni, dezamăgit, în multe privinţe, şi de împăratul hoţ de la Viena, şi de urmările bătăliilor, şi de trădările din anii 1848-1849, asupra lui, ca singură avere, se aflau: jalba mototolită, către împărat, o basma înflorată, probabil de la o femeie cândva iubită, şi fluierul cu care rătăcea prin munţi, înfiorându-i!
Aceasta fost Avram Iancu! Chiar nu ştiaţi, domnule preşedinte Klaus Iohannis? De ce aţi refuzat promulgarea legii, votată de Parlament, pentru declararea lui Iancu erou naţional? Oare ce v-a deranjat? V-am salutat alegerea, când aţi ieşit învingător! Acum mă dezamăgiţi, domnule Iohannis!
