Dragă prietene Nicolae Băciuţ,
Îţi scriu aceste rânduri pentru că vreau să-ţi mulţumesc din suflet că mi-ai deschis amintirea spre un om luminos, spre un mare poet care a trecut prin viaţa noastră: Ioan Alexandru. Ai publicat în „Formula AS", revista Sânzianei Pop, un text despre marele poet transilvan şi mi l-am amintit dureros, din anii când lucram la „Luceafărul", revistă frumoasă a tinereţii mele şi, poate, şi a altora, revistă pe care unii s-au grăbit s-o decreteze „comunistă", s-o scoată din memoria celor tineri, pentru că - nu-i aşa? - a purtat bătălii îndelungi şi curate, cred eu, cu aceia care nu credeau în valorile româneşti. Mi l-am amintit pe „fratele Ioan", blond, pur, luminos, aşa cum am spus, venind în redacţie cu un dosar plin de poeme. Revista „comunistă" „Luceafărul" i-a publicat în acei ani din deceniul al nouălea pagini întregi de imne naţionale, mistice, pentru că Ioan Alexandru a fost unul dintre marii poeţi mistici ai literaturii române. Da, declar cu mâna pe inimă, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu şi Fănuş Neagu au fost autori favorizaţi pe drept în această revistă literară de sâmbătă dimineaţa. Colecţiile, acelea care n-au fost exilate încă din biblioteci, stau mărturie.
Pe Alexandru, colegul meu din studenţie (el era cu un an mai mare, era coleg de an cu Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea), îl iubeam ca poet încă din acei ani. Am fost de faţă, în sala plină de oglinzi a sediului Uniunii Scriitorilor (pe atunci, în vremuri de tristă amintire, Uniunea avea sediul în Casa Sadoveanu din Calea Victoriei, nu în apartamentele umile ale servitorilor Casei Vernescu, aşa cum se întâmplă azi), la Cenaclul „Nicolae Labiş" l-am auzit pe ardeleanul subţire şi blând ca un fir de grâu recitând poemele lui care au îmbolnăvit de frumuseţe Bucureştii: Beau lapte din şiştar/ că prea-i cald laptele şi bun/ Parcă beau soare amestecat cu nori/ Sunt zeul tinereţii/ Şi-n lapte mă răzbun. Am citat din memoria mea de student exaltat, aşa cum eram atunci.
Cum să-l uit pe fratele Ioan, cel care a scris Lumină lină, unul dintre cele mai sfâşietoare imne ale fiinţei româneşti: Lumină lină, lini lumini/ Răsar din codri mari de crini/ Lumină lină, cuib de ceară/ Scorburi cu miere milenară/ De dincolo de lumi venind/ Şi niciodată poposind/ Un răsărit ce nu se mai termină/ Lină lumină din lumină lină.
Mulţumesc încă o dată pentru această amintire, prietene Nicolae!
O să mă duc la Cimitirul Bellu, acolo unde e azi Muzeul Literaturii Române, că templul frumos din Bulevardul Dacia al Bucureştilor a fost retrocedat unui urmaş agreat de Primărie şi de Ministerul Culturii şi de Justiţia Română şi de democraţia noastră de doi bani!
Dar nu-l voi găsi acolo pe Ioan Alexandru, lângă Nichita, lângă Hagiu, lângă Păunescu, lângă Fănuş, lângă fraţii lui aşezaţi în umbra lui Eminescu. El n-a fost dus acolo, având la cap o troiţă măcar, el, marele şi bunul. E bine pentru el şi la Mânăstirea Nicula, dar eu, oltean încăpăţânat cum sunt, o să-l caut acolo. Şi o să-mi amintesc de zilele acelea tulburi de după decembrie 1989, când l-am întâlnit pe Calea Dorobanţilor, m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat: „Frate Dane, ce faci, ai o bucată de pâine s-o duci la copii?"
Şi o să-l mai găsesc în cărţile lui pe care le am în bibliotecă purtându-i autograful şi acel semn grafic, o floare de crin, o cruce de pus pe un colac de făină albă, un semn de binecuvântare şi de prietenie.
Iartă-mă că am lungit această scrisoare, poete Nicolae Băciuţ, dar dumneata eşti de vină!
Cu dragoste, Nicolae Dan Fruntelată
Foto: Mormântul lui Ioan Alexandru, Mănăstirea Nicula
