O întâmplare care l-a impresionat până la lacrimi şi pe poetul Grigore Vieru, când a aflat despre ea, s-a petrecut în vara lui 1950 sau 1951, anul nu-l mai reţine exact nici supravieţuitoarea, Margareta Cemârtan-Spânu. La uşă le-a bătut un necunoscut venit de-acasă, din Basarabia, cu un geamantan mare. Îşi căuta rudele deportate acolo, în Siberia, la Orlovksa şi nu ştia încotro să meargă să le găsească. Când a văzut cei doi copii, bărbatul a scos din bagaj un măr de acasă, pe care l-a dăruit celei mici. Ca o minune înfăptuită aievea, mărul a stat la loc de cinste, în mijlocul mesei, împrăştindu-şi aroma, fără ca nimeni din casă să se îndure să se atingă de el. Copiii, bunica şi tatăl l-au mirosit pe rând, aşezându-l apoi la loc. S-au uitat la el ca la un foc cu văpăi roş-galbene care le încălzea inima. „Mirosea de parcă eram în Moldova noastră. Iar omul care ni l-a adus ni se părea un viteaz neînfricat, care a venit atâta drum să-şi vadă familia, fără să ştie o boabă ruseşte. Aşa am stat până seara cu toţii, uitând să ne mâncăm porţia de cartofi. Ne-am dus târziu de tot la culcare", îşi aminteşte scriitoarea. Trei zile a stat mărul neatins pe masă, până duminica, când bunica, după ce a rostit rugăciunea, a luat mărul şi încet, cu evlavie, l-a tăiat în părţi egale şi l-a dat copiilor să-l mănânce, savurând fiecare muşcătură şi tot mirosindu-i mireasma proaspătă. Sorbind sucul ce se scurgea din măr, copiii au stat ore în şir cu felia în mână. „Nu am cuvinte să descriu emoţiile, gustul şi plăcerea pe care le simţeam în acele clipe, care nici acum n-au dispărut din memoria mea şi a lui Emil. Nu aş dori nicicând copiilor şi nepoţilor mei să afle gustul merelor în Siberia de gheaţă", mărturiseşte scriitoarea.
