Am cuprins în nouă lectură Imnele Transilvaniei în Săptămâna Luminată, bucurându-mă să pot numi starea de evlavie, de cântare nouă („Cântaţi Domnului o cântare nouă!") şi de conştiinţă, prin vocabularul poetic al Imnelor. Actul lecturii a fost unul al bunei-credinţe, căci, în eseul Poezie şi filozofie, Ioan Alexandru, numindu-l pe poet fiu al luminii, al bunei- credinţe, îi cerea şi celui care-i comentează opera să fie la rândul lui „om de bună-credinţă, pătruns de acelaşi ideal de perfecţiune morală". Cu bună-credinţă, aşadar, din ctitoria imnică am luat cămaşa de aloe (armura lăuntrică) cu care să întâmpin slava sărbătorii şi slava lui Dumnezeu, în numele ei ieşind din putredul veşmânt (v. Imnul lui Horia Rex Daciae), aşezându-ne în naosul luminii şi al veşniciei: „Un singur rost plineşte graiul meu, părinţii din părinţi crezând în lumină şi veşnicie." Astfel, în liturgicul Imnelor Transilvaniei, amirosind a Înviere şi-a om scăpat în veşnicie, aflu numiri ce-i pot fi atribuite Săptămânii luminate: cuib ceresc, luminiş sfânt, crin împodobit de rouă, bob de grâu spălat cu mir, uşă deschisă către miazăzi, cer tremurând în pâraie. E cerul, nu argila, fiinţa Duhului (numai în Duh se poate viersui, spunea V. Voiculescu), nu fiinţa lutului, în ţesătura Imnelor. E sfinţenia cuvântului sorbit în sângele buzelor din lumină (v. Cântare) şi focul spiritual al patriei: „În graiul poeţilor se mută realitatea spirituală şi zilnică a unei Patrii cu toată slava ei", cu stolul ceresc al părinţilor din părinţi, cărora Ioan Alexandru le strigă numele întru dreaptă pomenire, statornicire şi neuitare: Cum să-i strig pe nume, să-i îndemn/ Asta mi-e-n lume singura menire. Poetul strigă numele celor a căror frunte e cât o ţară, a celor ce sunt iubire, voinţă şi pătimire, ducând mesajul seminţiei fără greş ( v. Iubire), al celor ce stau treji, cu toţi de facle rezemaţi (v. Vântul), îndurând şi biruind; Horia, Avram Iancu, Şincai, Ştefan, Mihai, Alexandru cel Bun, Eminescu, locuri ca Alba-Iulia, Rohia, Maramureş, Câmpia Libertăţii, dar şi lemnarii, păstorii, mocanii, semănătorii, clopotarul, Ioachim, Lelea Teodosia, Ioanul Danii, având acelaşi grai, acelaşi crez, aceleaşi idealuri şi aceeaşi lege a iubirii ce-nvârte lumea mai departe. Sunt părinţii din părinţi (Ioan Alexandru reverberează sintagma eminesciană a părinţilor din părinţi), cu rosturi şi înţelesuri, purtând rugul mistuitor al Transilvaniei, leagănul, lacrima şi cimitirul ei, sublimul, suferinţa ancestrală, tragismul dar şi aspiraţia spre izbânda luminii: Transilvania clopot îngheţat, / În azur icnind fără de limbă, / Smulge-mă de-aici de pe pământ/ Şi-n bătaie sacră mă preschimbă! (v. Transilvania)
Noua lectură a Imnelor Transilvaniei în Săptămâna Luminată a avut ca destinatar nu doar nevoia proprie de restituire, ci mai ales aşteptările unui public inteligent şi sensibil din Tabăra Naţională Studenţească „Teofil Părăian" de la Schitul Sfântul Ioan Evanghelistul din Găbud. Invitat la Conferinţele Taberei, pe tema Poezia religioasă postbelică, alături de scriitorii Maria Daniela Pănăzan şi Nicolae Băciuţ, cu binecuvântarea preacuviosului părinte stareţ Iustin Miron şi contribuţia Ligii Tineretului Creştin Ortodox din Tg.-Mureş şi a părintelui prof. dr. Iuliu Florea, am refăcut răsăritul ce nu se mai termină din Imnele Transilvaniei, drumul spre fiinţă prin jertfa fiinţei, libertatea şi sfinţenia ei. Am probat acolo, la Găbud, mărturisirea pe care ne-a lăsat-o Ioan Alexandru privind receptarea operei sale: Povestea criticilor nu mă mai priveşte (...) Mă interesează cum pricep şi primesc poezia mea ascetul şi însinguratul, oamenii rari şi liturgici care trăiesc în iubire mai mult decât în comentariu. Mai de preţ este pentru mine cuvântul unui monah decât al celui ştiinţific. Poetul este un mire veşnic ce nunteşte zi şi noapte absolutul. Acolo vrea să-i poarte pe toţi pe care-i întâlneşte şi iubeşte. Poetul este libertate, adică sfinţenie.
Iar ei, studenţii, tinerii din Tabără, preoţii, vieţuitorii Schitului, peabunii credincioşi erau oamenii rari şi liturgici, primind Poruncile înaltei poezii, luminându-se astfel. Erau, cum i-ar fi numit Ioan Alexandru, văzându-i, înfiaţi în veşnicie.
