Dacă privim realist lucrurile, situaţi în acel necesar adevăr şi suntem sinceri, ca români, constatăm, cu aceeaşi tristeţe a anului 1997, că ratificarea Tratatului României cu Ucraina s-a desfăşurat, din păcate, în acele vremuri postdecembriste, într-o voioşie vecină cu uşurinţa, iresponsabilitatea şi inconştienţa dominatoare ale celor, pe atunci, cu pâinea şi cuţitul Puterii. Fraţii noştri de sânge, sortiţi, prin acel cutremurător „Pahod na Sibir" în anii bolşevismului sovietic, ca şi fraţii basarabeni, Gulagului stalinist de prin Kolâma, Vorkuta şi Magadan, până prin ţinuturile de gheaţă şi zăpezi, de dincolo de Cercul Polar, prin acel tratat româno-ucrainean, au fost, din păcate, vânduţi, din nou, abandonaţi şi trădaţi, de puternicii clipei româneşti.
Datele de 3 mai 1997, când a avut loc parafarea, la Kiev, de către miniştri de Externe - Adrian Severin şi Ghenadi Udovenko -, 2 iunie - semnarea, de către preşedinţii Emil Constantinescu şi Leonid Kucima, la Neptun, 20 iunie - ratificarea în Camera Deputaţilor, 7 iulie - ratificarea în Senatul României, 12 iulie - promulgarea Tratatului româno-ucrainean, toate au constituit îngrijorătoare pagini ale gafelor diplomaţiei româneşti. Era, de fapt, o penibilă, ruşinoasă recunoaştere, după 57 de ani, a anexării, la 28 iunie 1940, de către URSS, a nordului Bucovinei, a Ţinutului Herţei, a sudului Basarabiei, a Braţului Chilia, a Insulei Şerpilor, prin notele ultimative şi anexele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat, la 23 august 1939, între Hitler şi Stalin, între nazism şi bolşevism. Totul, prin acte de încălcare flagrantă a teritoriului românesc, rezultat după făurirea României Mari, la 1 Decembrie 1918.
Atunci, pe vremea CDR, s-a putut vedea, atât de bine şi acuzator, fariseismul ministrului de Externe, Adrian Severin, nepotul lui Silviu Brucan, care ocupa, în puterea politică de atunci, scaunul în care odinioară au şezut Alecsandri, Kogălniceanu, Titulescu, Ştefan Andrei. Ce mai plângea, fariseic, doar cu un an în urmă, prin 1996, Adrian Severin, „teritoriile pierdute", acuzând guvernul de „grava, inadmisibila, condamnabila indiferenţă şi nepăsare faţă de soarta fraţilor abandonaţi străinilor." Un „plâns strategic" din raţiuni contabilizate într-un viitor capital politic, în vederea alegerilor din anul 1996. Cel care, doar mai ieri era în stare să ne cheme la arme, devenit şef al diplomaţiei româneşti, în 1997, schimbă, şi cojocul, şi macazul, retractează total spusele şi brusc devine adeptul unei „Ucraine puternice", susţinând că noi, românii, am renunţat, definitiv, la teritoriile româneşti luate cu anasâna. Cameleonul acesta, care a lovit, rând pe rând, în românii aflaţi cu însărcinări ale statului român în străinătate, în Dorin Suciu, aflat la Budapesta, în Andrei Bârsan, de la Bruxelles, în Zoe Dumitrescu Buşulenga, aflată la Roma, prin abuz, prin încălcarea unor protocoale legale, devenea ministrul Externelor româneşti. Vărsând lacrimi de crocodil, insul susţinea, în 1997, că, prin ruşinosul tratat, totul se face „pentru fraţii noştri, minoritari de acolo." Şi că, după încheierea euroregiunilor transfrontaliere „Prutul de Sus" şi „Dunărea de Jos", românii asimilaţi de Ucraina nu vor mai putea de atâta fericire. De fapt, guvernanţii, politicienii români, în frunte cu Emil Constantinescu, ne îndemnau, precum şeful statului de atunci, la „sacrificii istorice". Adică, doar noi să facem mereu concesii, doar noi să renunţăm şi mereu să dăm! Deci, să cedăm totul, prea de tot umilindu-ne, până la pierderea identităţii într-un act de trădare naţională, ca penibile marionete ce dau, de bunăvoie, teritorii istorice româneşti, luate cu anasâna, furate de sovietici în iunie 1940!
Care erau „raţiunile" cedărilor ruşinoase, adevărat atentat la demnitatea naţională, atâta timp cât Neamul românesc n-a recunoscut, niciodată, ocuparea vreunei părţi, acele ciuntiri de graniţe, nici măcar vremelnice, din teritoriul naţional? Totul s-a făcut, în 1997, dirijat, după anumite scenarii abracadabrante de culise, fără a fi condamnat, cum ar fi fost firesc, Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui - raptul teritorial. Domnii Emil Constantinescu şi Adrian Severin, legănându-se într-o periculoasă, înşelătoare iluzie, proslăvind „calităţile" şi omiţând defectele, au acceptat formulări impuse, fără să clipească, ignorând gravele urmări pentru România. Adrian Severin se declara chiar mulţumit de Tratatul româno-ucrainean, zglobiul şef al Externelor, declarând: „Tratatul acesta nu-i de istorie, ci unul de drept internaţional (…) El nu trebuie să ofere satisfacţii pentru ce am suferit în trecut (…) Nu există victime! Ambele părţi au câştigat!". Ciudată judecată! Curioasă logică! De câştigat n-am câştigat nimic, ci numai am pierdut! Ministrul ucrainean al Externelor, Evgheni Udovenko, avea motive să-şi râdă în pumni în faţa ruşinosului compromis din partea românilor. Ce spunea şeful guvernului, Petre Roman? „Cei care nu sunt de acord cu Tratatul cu Ucraina ies din rândul democraţilor!". Aşa gândea „bravul" revoluţionar Petre!
Severin se lăuda că tratatul a fost încheiat „de dragul românilor din Ucraina", amăgindu-se şi îmbătându-se cu apă rece, uitând, cu totul, că tratatul, în integralitatea lui, serveşte doar intereselor Ucrainei, conform înţelegerii şmechereşti: „Noi le lăsăm ucrainenilor nordul Bucovinei, iar ei ne iau Insula Şerpilor!". O uşurinţă umilitoare, prin care se renunţa, cu seninătate, la pământ românesc, în timp ce, pe alte meleaguri ale Terrei, la 1 iunie 1997, China urma să preia Hong-Kong-ul, Argentina nu renunţa la Malvine, japonezii nici nu concep măcar să-şi ia gândul de la Insulele Kurille, iar Spania nu se consideră întreagă fără Gibraltar!
Se repeta, în iunie 1997, pagina cernită a istoriei noastre atât de învolburate, atât de zbuciumate. În momentul semnării Tratatului româno-ucrainean, ne revenea în memorie acea scenă a durerii, din 3 iulie 1940, la doar câteva zile după notele ultimative şi ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, de către trupele năvălitoare ale URSS. Cetăţenii Capitalei României au ieşit pe străzi în doliu! O ironie a istoriei neiertătoare făcea ca mai-marii clipei româneşti, în 1997, să fie mai interesaţi de accederea în NATO, decât de interesul naţional, de demnitate şi dreaptă şiră a spinării. Peste acea amintită pagină neagră a istoriei României se suprapunea o nouă îngrijorare dintr-o altă istorie trăită. O istorie în care noi am fost mereu cu datul, alţii numai cu luatul!
P.S. Acest editorial este, într-un fel, o prefaţă la lansarea cărţii „Istoria unei trădări naţionale - Tratatul cu Ucraina" - a prof. univ. dr. Tiberiu Tudor, care va avea loc vineri, 20 mai 2016, ora 17, la Universitatea „Petru Maior."
