Iubirea creștină adevărată nu rămâne o simplă dispoziție interioară, ci se manifestă în chip necesar prin fapte. Posibilitățile de manifestare sunt multe și variate. Expresia primă, cea autentic creștină și cea mai obișnuită, este milostenia, virtutea care străbate întreaga viață creștină și sensibilitatea creștină. Suferința trupească îndeosebi este vizibilă. Mila - ca manifestare a iubirii creștine față de aproapele - își află exprimare în milostenie. În Vechiul Testament milostenia era practicată în măsură largă, dar limitată (cu unele excepții) la concetățeni și impusă oficial prin lege.
În creștinism milostenia răsare din vibrația inimii încălzite de dogoarea iubirii față de aproapele, care este fiecare om, și este datorie pentru credincios. Sfinții Apostoli, de asemenea, îndeamnă la fapte de iubire față de cei în suferință. Apostolul neamurilor laudă pe creștinii din Macedonia pentru adunarea de ajutoare și îndeamnă pe corinteni să facă la fel. Creștinii din Ierusalim, în entuziasmul lor religios, depun la picioarele Sfinților Apostoli din bunurile lor spre a se împărți celor săraci. Sfinții Părinții, urmând cuvântul și pilda Mântuitorului și a Sfinților Apostoli stăruie mereu în îndemnul la fapte de iubire. Mărturisirea ortodoxă numără șapte fapte ale milei trupești: a da celui flămând hrană, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a cerceta pe cei din închisoare, a cerceta pe cei bolnavi, a primi pe cei străini în casă, a îngropa pe cei morți. Datoria milosteniei creștine nu privește numai pe cei care dispun de bunuri materiale, ci și pe cei care nu dispun de ele. Aceștia pot să fie înzestrați cu talente personale, cu care pot ajutora pe semeni. Milostenia aduce binecuvântarea și în urma rugăciunilor făcute de cei miluiți pentru binefăcători. Milostenia te face vrednic de iertarea păcatelor.
În acest context, putem vorbi de datoriile omului față de bunurile sufletești ale aproapelui. Porunca iubirii față de Dumnezeu și de aproapele impune creștinului datoria de a se îngriji, după putință, de diferitele trebuințe ale aproapelui. Cea mai însemnată datorie și care trebuie neapărat împlinită este grija de mântuirea aproapelui. Desigur, de mântuirea credincioșilor se îngrijește Sfânta noastră Biserică prin slujitorii ei sfinți. Datoriile acestea se cuprind mai ales în cele șapte fapte ale milei sufletești, despre care vorbește Mărturisirea Ortodoxă.
Dar iubirea față de aproapele, impunând datoria grijii de mântuirea lui, impune, când e cazul, și datoria îndreptării frățești, după cuvântul Sfintei Scripturi: „De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustrându-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău" (Matei XVIII,15). Când certarea frățească nu dă rezultat, atunci, tot după cuvântul Sfintei Scripturi, să urmeze denunțarea celui ce a greșit, dacă aceasta este necesară pentru mântuirea aproapelui sau pentru binele obștesc.
Datoria față de bunurile sufletești ale aproapelui impune respectarea libertății conștiinței lui, adică a părerilor, convingerilor, credinței religioase etc., după principiul legii morale firești. De fapt creștinul, după ființa învățăturii sale religioase, este smerit, întrucât concepția sa, formată după dumnezeieștile percepte ale Evangheliei, cunoaște toată slăbiciunea omului, dar și toată demnitatea lui morală.
