Segmente fonetice

Segment, segmente, s.n.; segmenţi s.m. - 1. Porţiune dintr-o figură limitată cel puţin într-o parte din marginile ei 2. Porţiune delimitată dintr-un întreg; 3(…); 4(…) Autorul Fonologiei limbii române, Emanuel Vasiliu, elev al academicianului Al. Rosetti, foloseşte termenul segment ca porţiune (parte) dintr-un cuvânt sau chiar un cuvânt (constituit dintr-un sunet) în şirul comunicării (comunicarea fiind un ansamblu, o materializare a gândirii).

Mihai Eminescu considera că „Limba e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii." Dacă vom folosi termenul de sistem pentru cultură, vom ajunge repede la limbă cu preacunoscutele sale segmente (părţi, nuclee, compartimente).

Segmentele fonetice de care aminteşte autorul pot fi vocalice şi consonantice.

În ce priveşte segmentele vocalice, am simţit că sprijinul îmi vine în formularea răspunsului la o întrebare, pregătită în prealabil de prezentarea segmentelor fonetice (diftongi, triftongi), în care se află sunetele întotdeauna silabice: a, ă, î.

Urmează întrebarea: În diftongii în care se combină sunetele e, i, o, u, care pot fi silabice (sau asilabice) cum putem stabili care e sunetul vocalic şi care este semivocalic?

Din această întrebare derivă a doua întrebare: Ce fel de diftong să-l consider pe ie din cuvântul iepure, un diftong ascendent? Cu această întrebare se depăşeşte puţin aria curriculară a obiectului. Manualele şcolare nu intră în detalii, dar mai târziu pentru elevii care au ca obiect de admitere în învăţământul superior, Limba română (Gramatica) răspunsurile la întrebările amintite, necesită un studiu suplimentar. La fel de mult îi interesează şi pe elevii din clasele gimnaziale, dar şi pe noi, care am schimbat ghiozdanele „cu plasele". Profesoarele noastre ne explicau că e bine să ţinem seama de cantitatea sunetului (durata pronunţării). Deci e din diftongul ie ar fi vocala şi i semivocala.

Să vedem, stimaţi cititori, ce ne învaţă specialistul Emanuel Vasiliu: a) în combinaţia i+e (ieri, miel, ienupăr, ierburi etc.) i este asilabic (deci semivocală), iar e are caracter silabic; diftongul fiind ascendent. b) în combinaţia i+i (copii, vii, fii, pustii, munţii) primul i este vocalic (deci silabic); al doilea i este semivocalic (deci asilabic). Există totuşi şi o excepţie la substantivele feminine, care se termină în doi i la G-D: fe-me-ii; vă-ii; flo-rii în care primul i este semivocală (asilabic) de la forma de N. Ac. plural, iar al doilea i este vocalic şi diftongul este ascendent. c) în combinaţiile e+o (vreo); o+u (ou); o+i (oi), sunetul o este silabic (deci vocală). Nu există combinaţia o+o, amândouă sunetele fiind vocale (cooperaţie) iar fonetic se numesc vocale în hiat.

Se cunoaşte că pseudoprefixul di (din cuvântul diftong) înseamnă două sunete dintre care numai una e vocală, neexistând silabă care să conţină două vocale. d) u vocalic reprezintă primul element al diftongului descendent, intrând în combinaţie cu i asilabic (semivocală) şi u asilabic (semivocalic): pui; asiduu.

Folosind Îndreptarul, am căutat alte exemple, dar am găsit în cuvântul perpetuu un hiat în care sunetele u+u sunt silabice, considerându-se vocale în hiat.

Duminică fiind, mi-am valorificat bibliografia parcursă. Am ieşit la magazin foarte grăbită, mă aşteptau fişele. Mă întâlnesc cu vecinul meu, domnul C. care mă opreşte să-mi spună ce să cumpăr şi de pe unde, să am grijă că legumele sunt cu pesticide… Îmi mai spune că scrisul meu „nu prea ţine de foame…" Am ajuns acasă… Chiar ce rost au vocalele?! Mi-am ridicat privirea spre peretele dinspre răsărit, am văzut Diploma de excelenţă semnată de ministru şi înrămată de soţul meu… Mâncarea ca mâncarea… dar comunicarea!

 

Lasă un comentariu