Se povestește că un om sărac și bătrân, fără rude și fără casă, avea permisiunea de la preot să doarmă noaptea în tinda bisericii. El se învelea cum putea, cu o pătură ruptă și murdară și dormea acolo în frig, singurul avantaj fiind că nu s-ar fi udat dacă Dumnezeu ar fi dat ploaie. Nu deranja pe nimeni, nu vorbea și nici nu cerșea, dar cu toate acestea, mai multe femei din zonă, nu-l sufereau spunând că este murdar și că cine știe ce microbi poartă în hainele lui murdare. Găsiră aceste femei un pretext și se duseră într-o zi la părinte să discute. Ele spuseră că nu pot dimineața să vină la Biserică, să se apuce de curățenie în tindă, fiindcă „sărăntocul" stă acolo întins. Atunci slujitorul lui Dumnezeu le făcu pe plac și îi spuse bătrânului să plece, fiindcă deranjează pe mulți. Amărâtul a plecat fără să zică un cuvânt, iar femeile erau bucuroase că se făcuse așa cum ele voiau.
Într-o seară, după ce au ieșit de la vecernie, femeile au intrat în vorbă cu jandarmul care patrula prin târg după cum îi era misiunea. Acesta le-a întrebat:
- Dar unde este bătrânul care dormea în tinda bisericii?
O femeie își ascuți glasul și rosti cu mândrie.
- Un' să fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii… Ce, acolo e loc de dormit?
- Păi rău ați făcut!, rosti jandarmul.
- Păi, de ce să facem rău, că ne-a dat voie părintele!, rostiră ele răspicat.
- Ei, știți că eu mai am și ronduri de noapte! Și de multe ori l-am surprins pe bătrân făcând lucruri dumnezeiești.
- Eiiiii, cum să facă lucruri dumnezeiești zdrențărosul acela!?
- Aflați creștinelor acestea, că sunt lucruri pe care nici părintele nu le știe. Sărăntocul din tinda bisericii, sau zdrențărosul cum îi ziceți voi, a apărat odată biserica de hoți și prădători sărind la ei cu bâta. Altă dată i-a dat lumânări unei femei care avea soțul pe moarte. Femeia neștiind ce să facă, atunci când soțul ei aproape își da sufletul, a venit aici la biserică să găsească o lumânare și fiind miezul nopții, sărăntocul a ajutat-o. Și, altădată l-a scos din mijlocul unei haite de câini pe un copil ce venea de la școală. De nu era el ar fi fost mare bai cu copilașul și s-ar fi făcut mare păcat…
- Și de ce nu ne-ai spus astea din timp? Căci noi n-am știut că omul are faptele astea bune, spuseră femeile.
- Bătrânul m-a rugat să tăinuiesc acestea, fiindcă fapta bună se face într-ascuns, nu se trâmbițează. Voi știți că el nu vorbea, dar mi-a spus într-o seară acestea: ,,Mai repede mă odihnesc, față de păcatele mele când sunt înghiontit, jignit sau izgonit, decât atunci când mă laudă lumea. Rogu-te, fii bun și nu spune cuiva că aș fi făcut ceva bun, lasă-mă astfel să mă odihnesc!"
Auzind acestea, femeilor le-a părut rău că au izgonit săracul și au plecat apoi care încotro, să-l caute. Și se spune că încă mai caută și astăzi, fiindcă nu l-au mai găsit.
Cartea „Dureri nespovedite", apărută la Editura „Vatra Veche", se găsește la Catedrala Mare din Târgu-Mureș
