Curajul ca sarea pământului

În Mărturisire (pagini din Addenda la volumul Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia 1993), lămurind ceea ce ține de har, inefabil și taină, Monahul de la Rohia, Părintele Nicolae Steinhardt, își exprimă demnitatea de om și creștin prin sărutul iubirii încredințat bisericii ortodoxe și neamului românesc, cele două îndrăgostiri pe care voiește a le așeza în purul adevăr. Respingând meschinăria și falsitatea, Nicolae Steinhardt se apropie de poporul român prin fascinația credinței și pilda de viață a tatălui, cel care îi spunea să nu audă niciun cuvânt împotriva țării sau a celui care face tot ce este posibil, Mareșalul Antonescu. Monahul respinge aprecierile ranchiunoase, la voia întâmplării, asupra unei răni a istoriei, consemnând: „Purtarea politică a multor, prea multor evrei și evreice, mi s-a părut stupidă, însuflețită numai de ranchiună și de ținerea de minte a răului, nu și a binelui care a cruțat viața a sute de mii de oameni din România, țara care a cutezat să nu traducă în fapt repetatele ordine de executare în masă date de Hitler - și nu fără mari riscuri, după cum avea să-mi explice pe larg Radu Lecca, întâlnit la Jilava."

Într-un alt text, din aceeași Addenda la Primejdia mărturisirii, intitulat Ce știu?, Steinhardt, în tonurile cele mai ferme, se referă la poziția mareșalului Antonescu în problematica evreiască: „Știu ca toată lumea că mareșalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populației evreiești, prescris cu strășnicie de stăpânul de atunci al Europei." Atitudinea Mareșalului este înțeleasă de Steinhardt ca venind din purtarea mărinimoasă a poporului român, conformă cu politica dintotdeauna a României, care în 1939 - se subliniază în Mărturisire - a refuzat propunerea de a ocupa teritorii cehoslovace sau ale Poloniei. La fel, Biserica Ortodoxă Română a consimțit să elibereze certificate de botez unor evrei care credeau că, astfel, vor fi feriți de deportări, biserica manifestându-și solidaritatea cu cei amenințați de silnicie și porniri sălbatice, dând verbului a omeni înțelesuri precise; poporul român și Biserica Ortodoxă Română aflându-și temeiuri în refuzul de a se împărtăși din potirul urii și al prigoanei. „Lucrurile acestea le știu pentru că le-am fost martor și le-am trăit zi de zi", mărturisește Steinhardt.

Când Mareșalului Antonescu i se ia dreptul de a sta pe soclul istoriei, cum sunt evaluate asemenea mărturii? Sau, punând și altfel întrebarea: Nu sunt cunoscute? I se contestă lui Nicolae Steinhardt Mărturisirea? Numai că Mărturisirea Monahului e, în același timp, și Rugăciunea de deșteptare din somnul rațiunii, din demonie și orbire, pentru ca omul să fie ființa întreagă la minte și limpede la suflet, având curajul ca sarea pământului (fără de curaj „toate sunt sortite unei pieiri leucemice"). De atâtea ori, susține Monahul de la Rohia, omul este orbit să nu discearnă esențialul. „Oamenii răi, tiranii, propaganda ideilor rele caută să încurce lucrurile, să le ieie așa încât secundarul și principalul să se amestece și ochiul omului să nu mai poată desprinde limpede ceea ce este esențial." Spiritele mari, conchide Steinhardt, nu pot fi duse cu vorba, cu „regia", cu prestdigitația, știind să distingă esența și să vadă, spre exemplu, că Ioana d'Arc era nevinovată.

Foto: Interviurile de la Rohia despre Nicolae Steinhardt, cu IPS Iustinian.

Lasă un comentariu