Am fost în China, în stațiunea Beidaihe, la antrenament de Tai Ji, un fel de arte marțiale chinezești, ceva nemaipomenit, având în vedere că veneau niște maeștri de arte marțiale de talie mondială, ocazie unică numai să participi, să fii în aceeași cameră și să respiri același aer cu niște campioni, eu fiind complet începătoare. Din Tokyo am plecat 4 persoane: profesorul, nevasta lui, un nene- Kojima, de 73 de ani, care practică și el de vreo 10 ani cam așa, și eu, care m-am apucat mai serios de acum câteva luni.
A fost o excursie cu un amalgam de emoții încă de la început. Încă dinaintea plecării, mă măcinau tot felul de întrebări, pornind de la „Ce caut eu, complet începătoare, în excursia asta de specialiști???? Eu nici seturile alea simple de exerciții nu le reușesc, prea bine, de ce naiba m-or fi luat?" Răspuns: vorba lu' tata (răspuns de milioane): „Ca să-i distrezi!! Că, la urma-urmei, trebuie să se simtă și oamenii ăia bine în excursie".
Sau vorba lu' Miha la întrebarea mea: „Ce naiba fac eu acolo? Și ce să ne tot antrenăm 3 ore dimineața și 3 ore după-masă, că eu în 10 minute termin tot ce știam?" Miha: „Păi, ce să faci? Repeți, mai improvizezi, vezi tu, dai acolo din mâini, vezi tu, te descurci, până se termină timpul. O să iasă un nou exercițiu, îi dau numele tău, dar toată chestia e să știi să-l repeți după aia, în caz că vor să-l învețe și alții".
Până la „Cine naiba m-a pus să vin aici?"Am ajuns în stațiune, după o zi de shopping, în Beijing, un oraș atât populat, cât și poluat (imaginează-ți un nor de fum când trece un camion, doar că așa era tot timpul peste tot), dar mă rog, un oraș agitat, aglomerat, plin de viață, am mers în stațiunea Beidaihe, un fel de oraș-fantomă, unde, în mod normal, vara este plin de turiști și de atracții, dar acum, fiind aprilie, nu era nimic deschis. Prima zi a fost un șoc să vezi un fel de orășel aproape gol, cu hoteluri închise, și fără nimic, dar absolut nimic de făcut în el. Hotelul elegant în care am fost cazați dădea spre mare, o vedere spectaculoasă, dacă ar fi fost cald și frumos. Acum era frig și cam ceață.
Mă rog, în prima zi am fost foarte dezamăgită și cu mâncarea, că era un fel de restaurant-cantină, cu 3-4 tăvi de mâncare rece și sleită, și mă gândeam ce naiba o să fac 7 zile acolo. Farfuriile veneau de la bucătărie cu apa în ele, nu doar ude de la spălat, ci apă în ele, că trebuia să le scurgi întâi pe podea direct, ca să poți să le folosești. Profu' meu a zis că așa e acolo, din cauză că nu-s turiști, și nu au bucătari etc. La care, eu: „Păi, de ce nu se face lecția asta vara, dom'le? Când e cald, sunt chestii deschise, sunt bucătari ca lumea?" Profu': „Păi, nu, că aniversarea Marelui maestru chinez e în aprilie, deci acuma se face o petrecere mare, la care participă multe persoane, tot felul de alți maeștri mai mari sau mai mici". Și am întrebat: „Și ce e așa special la petrecerea asta?" „Aaaaa! Păi nu se știe, că asta e prima dată când face petrecere". Mda... e clar..
Dom'le, după șocul din prima zi, mai ales că nu curgea nici apă caldă, că nu aveau turiști și nu dăduseră drumul la instalație de câteva luni (în plus, nici nu era sigur dacă o să avem apă în următoarele zile, că aveau instalație solară, dar acuma era nor și ceață, și curgea niște apă rece ca gheața), aici era starea „cine naiba m-a pus să vin aici????" Eram foarte curioasă să-l văd la față pe Marele maestru, ca să văd și eu pentru cine japonezii ăștia, sensibilii și finuții de ei, acceptă condițiile alea - mă rog, pentru mine mi se păreau condiții de cămin studențesc, de foame mănânci și nu te mai uiți în jur, te speli în fugă cu apă mai rece și te îmbraci rapid, dar ei japonezii, bibiliți și ținuți în puf… etc.
Ni s-a comunicat și programul: ora 7 - mic dejun, antrenament 8.30-11.30, prânz la 12, somn, 14.30 - antrenament până la 5, 5,30 - cina, plimbarea de seară și culcarea - la 9 (!!!). Vorba lu' mama: „Nu te-ai mai culcat la 9 din frageda ta copilărie."
În primele zile eram secată cu mâncarea, cu locul (deși omul îmi zisese de la început că nu e nimic deschis) - saggu mă consola la telefon că sunt doar câteva zile, și gata. Cât de rău poate să fie??? Și mai eram secată cu profu'.
Cu proful meu m-am enervat încă de la început, că făcea miștouri de mine în japoneză: „DACĂ nu mă adaptez la viața aia de cantonament, dacă n-o să-mi placă?" (Ce naiba era de apreciat? Locul? Mâncarea? Atracțiile zonei? Frumoase, dar lipseau cu desăvârșire). Pentru că tot continua să mă tachineze cu „ce o să mă fac eu acolo, că nu-i nimic de făcut, că ce o să mă fac eu fără saggu etc, că nu-i nici shopping-mall, bar, nici disco, nici nimic, că dacă nu o să reușesc să mă trezesc la timp pentru antrenamente?"... etc. Am decis să mă scol în fiecare dimineață mai devreme decât el, să ajung în sala de sport cu câteva minute înaintea lui (el, care se mândrea cu faptul că el e cel care ajunge primul), să mă duc dimineața la plimbare cu nenea Kojima 30 de minute pe malul mării, și să practic cu el, ca să nu fiu chiar „varză" la antrenamente. A început un război psihologic, între prof și mine, de ziceam că ori o să ne strângem de gât reciproc, ori o să ajungem cei mai buni prieteni, cum se întâmplă de obicei cu două persoane încăpățânate. Fiecare începuse să facă strategii cum să ajungă primul la sală, iar proful se antrena în cameră, în secret. Nici eu nu m-am lăsat mai prejos, așa că mergeam pe malul mării cu nenea ăla în vârstă, care avea foarte multă răbdare, înainte de antrenamentul propriu-zis, și îmi mai aduceam aminte ce și cum, mai repetam unele detalii. Mie chiar mi-a trecut prin cap să-i zic profului că am băut sticla de vin adusă din Tokyo, cadou pentru Maestru, că n-am găsit nimic de făcut ca să se învețe să nu mai facă mișto.
Duminică, prima zi de antrenament: trainingul a fost ușurel pentru mine, că toți profii se pregăteau între ei pentru venirea Marelui maestru. Era o sală mare de sport, într-un cămin studențesc de lângă hotel, și fiecare grup de persoane se ducea într-un colț, se îmbrăca în uniforme, și începea, chipurile, încălzirea, un program de dezmembrare organizată a tuturor mădularelor, flexând, întinzând, sucind, rotind orice membru din dotarea corpului uman, chinuindu-se individual și reciproc.
Când terminau nivelul ăsta, se foloseau de obiectele existente în cameră: mese, cutii, săbii, bețe, pereți, și alte obiecte, să practice figuri de luptă, sărituri și poziții de kung fu sofisticate, în vederea dezmorțirii complete a articulațiilor.
Când terminau încălzirea, și se anunța că venea Maestrul, fiecare își lua fața „zen" și începea să practice în colțul grupului lui.
Maestrul trecea pe lângă toate grupurile și începea să corecteze, aici o mână ținută strâmb, aici un picior prea întins, un deget teșit etc., chestiuni de milimetru și de zecime de centimetru, că toți erau maeștri. Corectările erau făcute în chineză! Cu voce scăzută, aproape în șoaptă, și direct orientată cu mâna spre partea corpului pe care profesorul o corecta până la poziția corespunzătoare. Nu țipa nimeni în toată sala: „Popescule, nu ți-am zis de 70 de ori să nu mai ții mâna aia așa sus, că nu culegi pere??" Sau: „Ionescule, apleacă-te până la pământ, că n-ai oase în burtă!" Sau vorba profului de înot: „Ce stai, bă, ca pă veceu??????" Spre marea mea satisfacție și mulțumire sufletească, pentru că tot mă întrebam ce naiba caut eu acolo, Maestrul a făcut corectări și celor mai experimentați, așa că am decis să nu îmi mai fac probleme (ha, ha, ha, ha), fiindcă toți se corectau între ei, deși practicau de zeci de ani, chiar am decis să nu îmi mai fac probleme deloc.
Pe urmă Maestrul a propus să facă toți un anumit exercițiu, și toți cei care-l știau treceau cu el în grup să facă. Ceilalți (adică mai ales eu) priveau de pe margine.
Oricum, la cel mai simplu am intrat și eu în grup, și, pentru că era prima dată, proful a zis să-l facă metodic. Adică, ne oprea la fiecare mișcare, să dea indicații. Un exercițiu de 3 minute a durat o oră. De câteva ori ne-a ținut cu un picior în aer pe toți, până a dat el explicații cuiva despre cum să țină mâinile când ținea piciorul în aer…, și așa a rămas înțepenit tot grupul.
Luni, în sfârșit, am avut mâncare ca lumea… Am aflat de ce. Veniseră Maestrul și alți turiști, și mai aduseseră bucătari sau ceva, cumva erau 7-8 tăvi de mâncare bună și caldă, aveai de unde alege.
O chestie cu mâncarea: japonezii au obiceiul să împartă mâncarea, adică să pună mai multe farfurii la mijloc, și mănâncă toți din alea.
Bineînțeles, calculând în gând cam câte îmbucături pot să mănânce fiecare, ca să mai rămână și pentru ceilalți. Cum, în Japonia, bărbații, de obicei, așteaptă să fie hrăniți, profesorul doar se ducea să aleagă masa, se așeza și aștepta. Soția profului s-a dus cu farfuriile printre tăvi și a adus câțiva dumicați din fiecare fel, cam ce ar putea să mănânce lumea. Am crezut că nu văd bine. După sportul făcut, mi-era o foame de aș fi mâncat și pietre. Când am văzut că trebuie să te întinzi (era și o masă mare, rotundă, de 10 persoane, și farfuriile alea puse la mijloc, cum naiba să te întinzi, să iei în bețigașe câte o îmbucătură?
M-am enervat teribil. Mai ales că nu pricepeam cum era sistemul: dacă era stil bufet, să te tot autoservești din ce vrei, sau dacă era „plimbă tava", că nu plăteam la sfârșit, m-am enervat îngrozitor în prima zi.
A doua zi, când am mers la masă, văd în tăvile alea multe cu diverse feluri și mai ales niște pește cu sos, și mi-a lăsat gura apă, așa că am anunțat sus și tare că eu vreau să mănânc pește. Proful și cu nevastă-sa s-au uitat unul la altul și, pe urmă, s-au sfătuit ei și au decis să ia 2 pești!!!!! Ca să-l împărțim la 4 persoane!!!! Într-o farfurie pusă la mijloc!!!!! Când am văzut cum s-au desfășurat lucrurile, m-am enervat teribil!!! Mi se pare absolut penibil să împărți un pește cu o altă persoană!!! Cum naiba să mănânci? Că are și cap, și coadă, și oase.. „Ce să mănânci, și să mai lași și altuia, și asta întinzându-te peste masă, să apuci cu bețigașele??? Sau să plimbi farfuria cu resturile de la gura ta la următorul??? Mi s-a părut absolut ridicol și oribil. Ca să nu mai vorbim că nici nu ar fi igienic.
Așa că m-am dus și mi-am luat eu, separat, o altă farfurie, cu un pește întreg, numai pentru mine, și un castronel de legume!!!!! Să facă ce-or ști, să mi-l treacă pe nota de plată separat, sau cum s-o proceda. De data asta n-aveam chef să stau flămândă. Grupul - ochii mari și gura mică. Urmează comentarii subtile: „Aaaaa, ce pește mare! Dar, poți să-l mănânci singură?" În gând: „Voi hrăniți-vă cu toții dintr-o farfurie, calculându-vă mental dumicații, dacă așa vă place! Pe mine să mă lăsați în pace!" Pe urmă, comentarii când am scos coloana vertebrală întreagă din pește: „Aaa, dar chiar că se pricepe să mănânce peștele!..." Adică mă pândeau să vadă dacă chiar îl mănânc. Mie personal mi se pare oribil, să comentezi ce și cum are omu' în farfurie, minut cu minut, dar lor le place să comunice tot ce le trece prin raza organelor de simț: „Pepenele e dulce; afară e frig; supa e fierbinte etc." Asta ca să dea din gură și să facă - vezi, Doamne! - conversație fără să spună nimic.
Așa am procedat cu mâncarea în fiecare zi. După două zile, și nenea Kojima, probabil sătul să se tot întindă peste masă ca să ia din farfuria comună, a prins sistemul, și s-a dus și și-a luat și el porția proprie, în funcție de preferință și cantitate. Ha! Nevasta profului - șoc masiv -, că nu mai mânca nimeni din farfuriile alese de ea!!! Și trebuiau să mănânce ea și profesorul tot, și nu prea puteau. Așa că rămânea. Și încerca să ne îmbie pe noi să mai mâncăm și din alea… Dar noi, ăștia cu porțiile individuale, eram deja sătui, și nu mai puteam. Pentru ei era penibil. Pe mine mă durea în cot, mai ales că și celălalt nene îmi urma exemplul.
După două zile s-a lămurit și misterul plății. Avea profu un card preplătit, care, după masă, trebuia atins de o mașină specială, și cineva taxa suma folosită. Profu', care calcula de fiecare dată câți bani s-au folosit de pe card, și-a dat seama că sistemul meu e mult mai practic și economic. Dar asta, abia în ultimele două zile, când l-am văzut și pe el umblând cu farfuria proprie printre tăvi, să-și ia doar ce crede el că mănâncă. Punct câștigat!
(va urma)
Prof. univ. Adriana Stoica, director executiv al Camerei de Comerț a României din Japonia, Universitatea din Tokyo
