Chiar în noaptea decretării mobilizării, în momentul când se prezentă la Viena declarația de război, trupele de acoperire au trecut frontiera și au atacat pe toată întinderea zonei muntoase, de la Orșova la Dorna. Toate aceste atacuri surprind complet pe inamici și îi zdrobesc orice rezistență. Întăriri la care inamicul lucrase un an întreg, cad la primul atac al nostru. În câteva zile de la decretarea mobilizării, și abia pe când începuse transportul de concentrare, trupele de acoperire ocupaseră tot malul Cernei cu muntele Alion; bazinul Petroșanilor; șesul de sud al Sibiului având ca centru satul Șelimbăr; Brașovul cu tot șesul vecin; valea superioară a Oltului cu toate înălțimile de la vest de Giurgeu - Tulgheș, și de la est de Brețcu - Chelința. Mii de prizonieri soldați, sute de ofițeri și un material imens, de tot felul, e capturat în cursul acestor operațiuni preliminare. Trupele de acoperire s-au oprit apoi pe pozițiile cucerite, pe care le-au întărit prin lucrări genistice, și așteptând grosul oștirii proaspăt mobilizate,aflată în curs de transport spre frontieră.
Situația generală pe dreapta Dunării era următoarea: trupele române care ocupau Dobrogea făceau parte din armata a III-a. Aceste forțe constau din: Divizia 17 la Turtucaia, Divizia 19 la Bazargic și împrejurimi și Divizia 9 la Silistra.
Este de remarcat că, din aceste trei divizii, numai Divizia 9 era compusă din unități apte să lupte în prima linie. Celelalte două divizii, a 17-a și a 19-a, erau constituite din mobilizați sau în curs de mobilizare, trupe de mâna a doua, în care intrau chiar și batalioane de miliții, iar ca artilerie aveau, în mare parte, piese de 75 și 87 vechi, cu tragere lentă. Divizia 17, la decretarea mobilizării, cuprindea 15 batalioane, și aproape 100 guri de foc, din care o bună parte nu au putut funcționa, din diferite motive. Frontul capului de pod era de 30 km., iar efectivul luptătorilor ce trebuia să-l apere era de cel mult 17.000 de luptători, adică un om la 2 metri. Lipsa unui pod, care să facă legătură directă a ambelor maluri ale Dunării, a întârziat foarte mult sosirea de ajutoare, și a permis capturarea acelora care nu au putut trece înapoi Dunărea cu bărci sau șlepuri. Trupele rusești - 2 divizii de infanterie, din care una ceho-sârbă, și o divizie de cavalerie - care trebuiau să ia parte la acțiunea din sudul Dobrogei, împreună cu cele 3 divizii române de aici, au sosit totdeauna prea târziu, sau n-au executat ordinul primit.
Încă din ziua de 17 august adică, după 3 zile de la decretarea mobilizării, bulgarii stăteau pregătiți să atace pe la spate, fără a declara război, de îndată ce trupele noastre vor fi angajate în luptă la nord. Au început atacul cu forțe covârșitor superioare, asupra Turtucaiei. Sub conducerea efectivă a mareșalului Mackensen, ei au adunat din vreme, în cel mai mare secret, peste 120.000-130.000 de combatanți, la frontiera dintre Rusciuc și Varna, cea mai mare parte a acestora - 90.000-100.000 - fiind masate între Rasgrad și Rusciuc, cu obiectiv apropiat Turtucaia.
În fața armatei proprii, inamicul avea mobilizate și concentrate, din vreme, forțe cu mult superioare, atât ca număr cât și ca pregătire. Astfel erau semnalate în regiunea Rusciuc - Șumla - Varna, Divizia 217 germană; diviziile 1, 4, 6 și 12 bulgare, cu o divizie de cavalerie bulgară și cu una germano-bulgară (diviziile bulgare erau constituite pe 3 brigăzi a câte 8 batalioane). Artileria de care dispunea inamicul era cu totul covârșitoare. El mai avea și automobile blindate, aeroplane, dirijabile-zeppelinuri, și câteva baloane ancorate de unde se vedeau toate mișcările trupelor noastre, în timp ce noi nu aveam nimic de aceste fel.
În astfel de condiții, bulgaro-germanii au început atacul frontierei Dobrogei atacând pichetele și apoi îndreptând alte două atacuri principale: unul către Turtucaia și altul spre Bazargic. Acela dinspre Turtucaia s-a dat de Divizia 217 germană, diviziile 1 și 4 bulgară și jumătate din divizia 12 bulgară; spre Bazargic trupe din diviziile 6 și 7 bulgare și o divizie de cavalerie bulgară. Divizia de cavalerie germano-bulgară făcea legătura între aceste două atacuri și avea însărcinarea de a crea o breșă între Turtucaia și Silistra.
În seara zilei de 17/18 august, bulgaro-germanii au început atacul frontierei dobrogene și asupra Turtucaiei. Luptele au fost înverșunate, bulgarii lansând zilnic câte 8-10 atacuri la Turtucaia, în timp ce sute de tunuri de-ale lor, de diferite calibre - chiar și de 305 - băteau zi și noapte orașul cât și fortificațiile. Trupele române locale, ca și acelea puține care au sosit în ajutor aduse cu bărcile și șlepurile, fiindcă nu exista pod, au făcut adevărate minuni de vitejie. Toate atacurile, timp de 6 zile, au fost respinse cu pierderi enorme pentru dușmani, dar și în tabăra proprie scădea dramatic efectivul. Forțele inamice, aproape 80.000 de oameni, hotărâte a învinge cu orice preț mica trupă română din Turtucaia, întărită cu alte 12-14 batalioane sosite în ajutor dinspre București, aduse cu trenul sau cu automobilul, nu se uitau la pierderi.Grosul trupelor noastre fiind trimis, conform planului în Transilvania, nu putea da nici un ajutor imediat diviziei de sacrificiu din Turtucaia. În sfârșit, după șase zile de lupte, pline de eroism fără seamăn, trupele noastre au fost nevoite să cedeze enormei superiorități inamice și în dupăamiaza zilei de 24 august au început retragerea spre Silistra. Din nenorocire linia aceasta de retragere a fost tăiată de cavaleria bulgaro-germană, fiindcă trupele din Silistra nu au sosit la timp să facă legătură cu acelea din Turtucaia; iar rușii n-au executat nici un ordin de a veni în ajutor. Astfel, o divizie românească a fost distrusă. Prizonierii și răniții români au fost tratați „de o barbarie fără pereche".
(va urma)
