Excelent poet şi traducător, Tudor Balteş a avut, din păcate, aşa cum spunea şi Dan Culcer, din cauza vicisitudinilor timpului, a urii unora, a unor denunţuri calomnioase, a adversităţilor de tot felul, care i-au scurtat viaţa, după îndepărtarea lui abuzivă de la revista „Vatra", doar şansa de a se strecura prin acea „poartă îngustă" a timpului.
Poetul Tudor Balteş, traducătorul poeziei altui poet Kányádi Sándor, două santinele la hotarul comun al poeziei, s-a aplecat peste poezia neliniştilor unui prieten, poet bonom aflat sub o specifică tensiune lirică.
Citesc „Tablou de primăvară" şi parcă aud şi văd poezia, într-o postură nichitastănesciană, aproape eseniană, ca un zurgalău rostogolit pe podelele lumii: „Reavăn pământ cu / lumină azvârle la rădăcina / puietului firav un grijuliu grădinar. / El însuşi, asemenea unui copac / bătrân, de brumă bătut, / mâinile sale - două zbârcite / frunze de toamnă."
În reprezentări cu împrejurări de natură personală, în poezia lui Kányádi Sándor, Tudor Balteş vede un loc al unui pact cu armonia, dar şi o deznădejde a visului, aidoma unui revoltat Vladimir Vâsoţki, actorul rus de la Taganka, cel „mergând în călcâie pe lama ascuţită a cuţitului", precum în poezia „Baladă": „Se-apleacă spre izvor copilul, / gâlgâie-n mână ulciorul. / Aripi albastre un fluture / fâlfâie-n zbor. - Vai, ulciorul! / Geme ulciorul, plescăie / apa, - fluturul şovăie-n zbor / pe cercurile undei să se-aşeze / sau pe cioburile de ulcior."
Doi poeţi, „două lacrimi gemene", dar un singur cântec poetic, asta sunt Kányádi Sándor şi Tudor Balteş, doi în acelaşi vagon al vieţii şi al devălmăşiilor acelor vremuri: „În seara aceea, bolta cerească a fost asemenea / unui oraş golit pe neaşteptate, în care fugarii / în panica lor până şi lămpile le uitară aprinse. // Spintecaseră perne, saltele, şi-apoi zilele trecute, nemaiavând ce face, proclamară Pacea. / Şi-acum este pace. Se-aşterne zăpada." („În seara aceea").
Se află în aceste traduceri o anume păstorire a sentimentelor aflate între lacrimă şi lumânare, pe alocuri într-o poezie a supranaturalului, cu senzaţia că, prin faţă, ţi se perindă nişte peisaje ale sufletului: „Oaie bătrână, toamna, talanga tot mai domoală, / lâna-ncâlcită, de scaieţi e plină, / Cu ochii bolnavi de gălbeză coboară / orbecăind pe colină. // Zarea-i vopseşte spinarea cu sânge: / şi nimeni de-acum nu ştie, oare, / luna mânjită de glod o împunge / Cu coarnele boante, ori jilavul soare" („Oaie bătrână, toamna"); „Ai stat culcat pe cuţite vreodată, / ai mers nopţile gol pe gheaţă, / lăsatu-te-a sângele astfel vreodată, / năpădindu-te sângele astfel vreodată, / încât să n-auzi, să nu vezi? // S-a răsturnat peste tine oceanul, / limba ţi-a fost celofan, / plesnitu-ţi-au ochii / cum peştilor scoşi din adânc? / Ai fost ars pe tălpi, / rădăcina ţi-au smuls-o, / cioplitu-ţi-au oasele, / sub milioane de tone / gemut-ai vreodată? / Ai fost bătut în pământ ca un par, / ţi-au încolţit cele două braţe vreodată, / lepădatu-ţi-ai frunzele, / ai fost, rămas gol, un cuib în copac?" („Întrebări").
Prin acea aparte împărăţie de cuvinte a harului, a icoanelor de anotimpuri, Tudor Balteş reţine, de fiecare dată, din poezia lui Kányádi Sándor, viziunea ancestrală, ca trăire şi idee a stării şi exprimării în poeziile „Câine de pripas" şi „Îngerul vestitor" (pe o frescă de Fra Angelico) asupra căreia aici ne oprim: „Îngerul coboară / Şi taina, / căzut în genunchi o vesteşte. // Şi raiul se naşte / în zâmbetul cast, fericit / al Mariei. // Cât de bine va fi / acolo unde îngerul pleacă. // Maria rămâne / în faţa deschisei ferestre / stil renaissance, / nu se uită spre înger. / Doar stă / cu mâinile încrucişate / în poală / dintotdeauna / îndurerată / Mamă."
