Pare neverosimil și chiar o impietate să vorbești de bine un război, oricare ar fi el, care, se știe, aduce după sine atâtea suferințe și orori. Despre Primul Război Mondial, având în vedere efectele lui ulterioare asupra întregii omeniri, și îndeosebi asupra Europei, se poate gândi și în acești termeni. Într-adevăr consecințele acestuia asupra stării de existență de la acea vreme au fost dezastruoase. Statisticile vorbesc de circa 9,7 milioane de morți, de 20 de milioane de răniți și mutilați, de pierderi materiale, în banii de la acea vreme, de 278 de miliarde de dolari, afectând 33 de țări și antrenând o populație de peste un miliard de locuitori. Și totuși, această conflagrație mondială, pe lângă efectele ei negative, a avut, ca aproape niciuna alta, consecințe extrem de pozitive, făcând ca Europa să renască din propria-i cenușă ca pasărea Phoenix. N-a fost doar o confruntare între state, ci mai degrabă între două lumi, dintre care una trebuia să plece, iar cealaltă să vină. Primul Război Mondial a îngropat în istorie o existență multimilenară bazată pe forța celui puternic, care asigura victoriosului supremația în toate, și un anume drept istoric, de care unii se prevalează acum, dar a scos la iveală principii noi de viață și îndeosebi dreptul sacru al popoarelor și națiunilor de a dispune de ele însele.
Odată cu el, sau mai bine zis la sfârșitul acestuia, s-au sfărâmat toate imperiile și, în locul lor, conform principiului teritorialității, al întâietății și majorității, introduse în dreptul și practica internațională de însuși președintele Statelor Unite ale Americii, la acea vreme, Woodrow Wilson, s-au născut națiuni și popoare, ținute în împilare secole și chiar milenii de către cei puternici. Cu acest prilej s-au prăbușit imperiul otoman, cu o existență de peste 500 de ani în Europa, imperiul țarist, dar mai ales imperiul austro-ungar din centrul continentului, dualism constituit din două state mici, în esență, dar care, conform vechiului principiu de drept internațional, adică dreptul celui mai puternic, au reușit să țină sub obroc prin nenumărate machiavelisme, să exploateze economic, social și național, și să umilească secole de-a rândul, cel puțin zece națiuni. Este vorba de italieni, polonezi, cehi, sârbi, croați, sloveni, slovaci, bosniaci, ruteni și români. Imperiul austro-ungar, mai ales în partea sa maghiară, adică în Transleithania, tutelată de Budapesta, și care îi aveau ca supuși pe românii transilvăneni, slovaci, sârbi, bosniaci și ruteni, a fost cel mai crunt. Aplicat la momentul respectiv, principiul naționalității, îmbrățișat de absolut toată lumea civilizată, în frunte cu Statele Unite ale Americi, a deschis o eră nouă pe continentul european. Învingătorii: Franța, Anglia, Rusia și Statele Unite, (Antanta), pe de-o parte, au obligat învinșii: Germania, care aspira ea însăși la propriul imperiu, Austria și Ungaria (Puterile Centrale), la care s-au adăugat Turcia și Bulgaria, la tratative dure prin care i-au determinat pe fiecare să accepte, ca normă de drept internațional, principiul naționalităților, să ofere foștilor lor supuși șansa de a-și alege și de a-și decide singuri soarta, iar ei să se retragă în propriile „cochilii", adică teritorii, luându-și „labele" de pe pământul altora. Este demn de remarcat fermitatea cu care președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson (1913-1921), contributor esențial la crearea statelor moderne europene, a susținut în plenul reunit al Congresului, Senatului și Camerei Reprezentanților, la data de 8 ianuarie 1918 cauza unionistă a românilor, considerați cei mai îndreptățiți la cele mai mari revendicări teritoriale, de la cotropitorii vecini, fie că a fost vorba de Rusia (Basarabia), Austria (Bucovina), Ungaria (Transilvania și Banatul), Bulgaria (Dobrogea). Iată ce spunea el, textual, în celebrul său discurs, care a dat lumii o nouă orientare, formulat succint, doar în 14 puncte. Punctul 10: „Teritoriile ocupate ale românilor trebuie evacuate de trupele străine și cedate autorităților române."Fără această cerință expresă ne îndoim că România s-ar fi putut întregi teritorial în integralitatea ei.
În felul acesta, pe teritoriul Europei au luat ființă noi state, care au avut la baza constituirii lor factorul demografic, al întâietății și majorității, al unității de limbă, cultură și tradiții. La acest examen dur al istoriei și diplomației, fostele dominante au pierdut copios. Argumentele istorice, demografice și topografice au arătat că în decursul veacurilor s-au întins mult mai mult decât le-a permis propria plapumă, și lucrul acesta l-au făcut în detrimentul a zeci de națiuni. Așadar, pe harta Europei au apărut state suverane și reîntregite ca: Italia, Cehoslovacia (din unirea Cehiei cu Slovacia), Iugoslavia cu componentele sale (Slovenia, Serbia, Croația, Muntenegru, Macedonia, Bosnia și Herțegovina), Polonia și, bineînțeles, România. Marele perdant a fost imperiul austro-ungar, considerat de experții vremii, cea mai teribilă închisoare a popoarelor. Conform aceluiași principiu, Austria și Ungaria au devenit și ele state de sine stătătoare, însă mult mai mici. Austria a ajuns la o suprafață de 83.849 kmp, din cei 299.000 kmp, cât măsura partea sa de imperiu, Cisleithania, iar Ungariei i-au revenit 93.000 kmp, din cei 368.000 kmp, Transleithania, cum i se spunea, și care includea teritorii din România, Serbia, Croația, Slovacia și Ucraina Subcarpatică. Este vorba de o scădere de patru ori a teritoriului acesteia, care, de fapt, nu era al ei.
Dintre toți participanții la „noua împărțire" a Europei, conform principiului amintit, principalul beneficiar a fost, într-adevăr, România, al cărei teritoriu a crescut, prin adăugarea Ardealului, Basarabiei, Bucovinei și Dobrogei, de la 137.903 kmp (Vechiul Regat) la 294.244 kmp, o creștere cu 156.904 kmp, ceea ce procentual înseamnă o dublare a teritoriului, și chiar mai mult (2,13 ori). De asemenea, populația României Mari, constituită deja, a crescut de la 7,9 milioane la 16,3 milioane de locuitori în 1919. Aici nu este vorba de nicio favoare, ci de un drept istoric bine fundamentat. Din contră, trebuia să primim mai mult (vezi partea de nord a Maramureșului, ajunsă la Ucraina, Slovacia și Polonia), dar aliații au respins o astfel de solicitare.
Reconstituirea acestor state nu s-a făcut la întâmplare, ci în urma unor fundamentări foarte serioase care au durat câțiva ani, din momentul încheierii războiului și capitulării celor învinși, toamna anului 1918, și până la Conferința de Pace de la Paris, întinsă pe durata unui an de zile, din 18 ianuarie 1919 până în 21 ianuarie 1920. Tratatele s-au semnat de către învingători cu fiecare învins în parte. Cu Germania la 28 iunie 1919, la Versailles, cu
Austria la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain (atunci a fost recunoscută pe plan internațional și unirea Bucovinei cu România), iar cu Bulgaria la 27 noiembrie 1919. În cursul anului 1920 au fost semnate tratatele de pace dintre Puterile Aliate și Ungaria (4 iunie, la Trianon) și cu Turcia, (la Severs, pe 10 august). Dintre toate aceste tratate de pace, cel mai greu le-a fost Puterilor Centrale învingătoare cu Ungaria, care nu vroia să se împace cu noul ei statut nici în ruptul capului. S-a recurs la tot felul de manevre politice și diplomatice, chiar și militare, la dreptul istoric al „Ungariei milenare" asupra teritoriilor „smulse", dar Conferința de Pace a rămas neînduplecată. În același timp, statul maghiar nou constituit s-a opus puternic, acestui verdict. Cu toate că, la 19 martie 1919, Ungariei i-a fost transmisă hotărârea Comitetului militar inter-aliat de la Paris, de a-și retrage unitățile militare din Transilvania pe linia de demarcație Satu Mare - Oradea - Arad, până la încheierea tratatului de pace, aceasta nu s-a conformat. Din contră, noua Republică a Ungariei roșii, sub Bela Kun, a început vaste operațiuni militare în Slovacia și Transilvania. Atacurile maghiare au fost respinse, și într-o parte și în alta, iar contraofensiva română s-a încheiat pe 4 august 1919, prin ocuparea Budapestei, episod finalizat prin atârnarea de către ostașii români, pe vârful clădirii Parlamentului ungar a celebrei opinci.
Trecând în revistă Golgota facerii României Mari, cu contribuția esențială a președintelui Statelor Unite, de la acea vreme, căruia românii ar trebui să-i fie veșnic recunoscători, cel puțin printr-o statuie ridicată la Alba Iulia sau București, ne vine greu să credem că tocmai un diplomat din staff-ul lui Barak Obama, în loc să continue ideea celebrului președinte amintit mai devreme, îmbracă haina stalinismului, încercând să ne dovedească nouă, românilor, că Moldova, adică Basarabia, nu e România.
