O vulpe flămândă, după un „post" îndelungat, găsi într-o zi o vie cu struguri copți. Și, tot dând ea ocol gardului, dibui o gaură mică prin care abia putu să se strecoare înăuntru. „Mă voi ospăta în lege", își zise vulpea fluturându-și coada. Stătu ea în vie o vreme, mâncând după plac, când, într-o zi, auzi un glas de om: era stăpânul viei, care venise s-o vadă, dacă-i bună de cules. Vulpea îl auzi cum hotărăște că, în scurtă vreme, culesul viei va începe. Cu spaimă și cu multă amărăciune, roșcata își zise: „Vai..., va trebui să părăsesc un așa de bun loc, ca să nu cad în mâinile omului".
După ce plecară oamenii, mai trase o mâncare zdravănă, ultima zicea ea, și încercă să iasă prin gaura știută. Dar nici pomeneală: se îngrășase și nu mai putea ieși! Începu, pentru sărmana de ea, o perioadă foarte tristă, căci, ca să scape din grădină și să trăiască, trebuia să facă câteva zile de post negru. Și ce greu era, Doamne, postul cu strugurii sub nas! Dar, n-avea încotro. Posti biata vulpe, cu vai și amar, vreo trei zile și abia reuși să iasă la timp. De afară, întorcându-și capul, se uita cu jind la vie: „Tare mai ești înșelătoare, vie. M-ai momit cu strugurii tăi cei frumoși și am plătit cu grele suferințe traiul în tine"!
