Ilustrul pontif, mult preţuitul Sfânt Ioan Paul, vizitându-ne ţara, rostise memorabilele cuvinte: „România este Grădina Maicii Domnului".
Puţini ştiu că Papa Ioan Paul al II-lea are o statuie la Chişinău, în faţa Catedralei „Providenţa Divină"! Ştiu puţini fiindcă… „Zboară paserile toate/ De neagra străinatate;/ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului"...
Puţini ştiu şi că acolo există o puternică Episcopie Romano-Catolică, de toată isprava, reprezentându-ne cu cinste cultura şi manifestându-se sub arcul de lumină al unui curat şi inteligent spirit cu adevărat ecumenic.
În anul 1879, Mihai Eminescu scria celebrul, mult comentatul sonet „Răsai asupra mea...", pe bună dreptate şi ca atare considerat universalist, deşi având ca temă „conştiinţa în forma ei cea mai înaltă, conştiinţa ortodoxă, reprezentată de Preasfânta Fecioară."
„Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!"
Indiscutabil, vedem o splendidă şi profundă poezie sacră, ale cărei elemente devin „metafore ale acestei sublime conştiinţe, sintetizată prin cele trei virtuţi teologale: credinţa, nădejdea şi dragostea («redă-mi credinţa», «Speranţa mea tu n-o lăsa să moară», «Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!»).
Metafora «lumină lină» este, de fapt, conceptul de conştiinţă creştină, a cărei prezenţă, ca model de gândire, se formează treptat în mintea, inima şi sufletul românului, prin harul Duhului Sfânt.
Este invocată Maica Domnului («O, Maică Sfântă, pururea Fecioară, /În noaptea gândurilor mele vină»), pentru a-i reda tinereţea («Dă-mi tinereţea mea»), credinţa («redă-mi credinţa») şi cerul de stele («Şi reapari din cerul Tău de stele»). Poetul înţelege că cel smerit se va înălţa. De aceea îşi afirmă înstrăinarea dată de suferinţă şi smerenie: «Străin de toţi, pierdut în suferinţa /Adâncă a nimicniciei mele", îşi afirmă neputinţele: «Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie».
Preasfânta Fecioară este o întrupare a frumosului absolut, ca principiu ea este kore kosmou, frumoasa lumii, exprimarea cea mai deplină a principiului feminin. Ea este prototip al îngerilor, sensul speranţei, întruparea milei, ca virtute creştină şi metonimie a tuturor virtuţilor: curăţenia, cumpătarea, blândeţea, răbdarea, hărnicia, care, împreună cu smerenia, mila, credinţa, nădejdea şi dragostea, dau cele zece virtuţi creştine, prin care se exprimă conştiinţa creştină în forma ei cea mai înaltă, adică ortodoxia (dreapta credinţă).
Poetul trăieşte kenoza neputinţei, fiindcă: «Tăria mea întru neputinţă se desăvârşeşte», de aceea se smereşte adânc spre a dobândi înălţarea prin teonoză, prin arătarea Maicii Preacurate cu Pruncul. Această trăire, profund creştină, este semnul că poezia a pierdut, prin stingerea prematură a poetului, una din şansele de a dobândi o poezie pe dimensiunea sacrului. Adevărata valoare a spiritului eminescian abia apăruse, fiindcă cea mai înaltă valoare o are poezia sacră, iar cea de ritual devine nucleul sacrului. Poetul, din geniu, ar fi devenit Sfânt, aşa cum arăta Nichifor Crainic în «Nostalgia paradisului». De aceea Eminescu este Mihail, adică înger. Particula ii înseamnă în ebraică Dumnezeu, şi nu Mihai, adică înger negru, adică ateu, aşa cum îl numesc cei care-l denigrează, aruncând, fără să-şi dea seama, asupra poetului, întunericul conştiinţei lor demonizate." (sursa.md, 16 sept. 2011)
Ne amintim, cu veneraţie, că ilustrul Karol Wojty³a a fost nu doar omul care a ajuns papă, ci a fost şi un poet, „una dintre acele harfe care l-a cântat, prin poeziile sale, pe Dumnezeu şi iubirea Lui."
Sâmbăta trecută, datorită lui… Eminescu - devenit „actor" al manifestării omagiindu-l pe Sfântul Părinte sub arcul Poeziei şi al Iubirii -, Chişinăul şi-a dovedit, fără putinţă de tăgadă, românitatea, colţ de rai din Grădina Maicii Domnului, arcuită peste Prut.
Aflăm de la părintele Petru Ciobanu că… „Anume această parte, poate mai puţin cunoscută, a Sfântului Ioan Paul al II-lea s-a dorit a fi evidenţiată prin manifestarea culturală organizată de Episcopia Romano-Catolică de Chişinău, Ambasada Republicii Polone la Chişinău şi Teatrul Naţional «Mihai Eminescu», la 11 septembrie, în curtea Catedralei «Providenţa Divină» din Chişinău, în faţa monumentului marelui om şi papă. Printre cele aproximativ 100 de persoane prezente, s-au aflat vicepreşedintele Parlamentului Republicii Moldova - doamna Liliana Palihovici, ambasadorul Ungariei în Republica Moldova - domnul Mátyás Szilágyi, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai comunităţii poloneze, oameni de cultură, credincioşi ai Parohiei «Providenţa Divină» etc.
Totul a început la ora 16.00. Preasfinţitul Anton Coşa, episcopul de Chişinău, i-a salutat pe toţi cei prezenţi la acest moment inedit pentru Biserica noastră locală, după care domnul Artur Michalski, ambasadorul Republicii Polone la Chişinău, a vorbit despre personalitatea marelui papă, scoţând în evidenţă latura poetică şi teatrală a lui Karol Wojty³a.
Mare admirator şi fiu al Mamei noastre cereşti, manifestarea a început cu cântecul-rugăciune «Răsai asupra mea», pe versuri de Mihai Eminescu, în interpretarea doamnei Reghina Nadkrenicinaia şi a preotului Ştefan Socaciu, acompaniaţi la chitară de Tiago Silva Diniz. (s.n.) Apoi, orchestra de cameră a Teatrului Naţional «Mihai Eminescu» - «Kaiser Band» - a interpretat un fragment din «Anotimpurile» de Antonio Vivaldi. Sub acordurile unor piese clasice, după acest moment muzical, actorii Teatrului: Petru Oistric, Mihaela Damian-Oistric, Alexandru Pleşca, Mihaela Strâmbeanu, Ana Tkacenko, Diana Decuseară, Petru Hadârcă au recitat poezii din volumul «Iubirea totul mi-a explicat» de Karol Wojty³a, intercalate de fragmente din «Scrisoarea către artişti» de Ioan Paul al II-lea. La sfârşit, a fost cântat, în limbile polonă şi română, cântecul «Barca», atât de iubit de marele Papă, la fel interpretat de doamna Reghina şi Părintele Ştefan."
Îmi place să cred că la manifestarea omagiindu-l pe Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea s-au aflat şi români ortodocşi, nu doar polonezi.
Îmi place să cred că blestemul dezunirii, despre care vorbea, cu atâta tristeţe, Vasile Pârvan, şi ura de sine, care ne macină sufletele de atâta vreme, nu au atins încă acel colţ de rai al „Grădinii Maicii Domnului" de dincolo de Prut.
Pe noi, românii, doar dezastrele ne unesc. Un dezastru nu-i prea departe. Ni se pregăteşte din Transnistria. Ar fi bine să ne mişcăm repede, nu cumva să fie prea târziu. Să ne unim!
„De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece!"
