ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Credinţa creştină n-a apărut în lume ca o învăţătură oarecare. Însăşi a doua Persoană a Sfintei Treimi s-a coborât din slava Sa, a luat trupul nostru, a avut aceleaşi nevoi ca şi noi, s-a supus aceloraşi legi ale firii, cu un cuvânt a fost asemenea nouă, afară de păcat. Ca Dumnezeu, Iisus Hristos şi-a menţinut puterea Sa „ca şi mai înainte de crearea lumii". Cum bine ştim, Mântuitorul Hristos a suferit judecată nedreaptă, condamnare, batjocuri, răstignire, moarte şi îngropare. Moartea Sa însă n-a fost obişnuită, ci cu totul deosebită. Domnul Iisus a murit pe cruce ca un făcător de rele. Acest fapt a îndurerat atât pe cei credincioşi, dar şi pe privitorii de rând.

Praznicul de astăzi ne pune în faţă aspectul văzut şi semnificaţia adâncă a înălţării Sfintei Cruci; crucea fiind bucuria creştinilor, tulburarea vrăjmaşilor, rana nelegiuiţilor şi spaima cea mai de temut a diavolului. Considerând că viaţa noastră creştinească, hotărârea noastră fermă de a nu mai greşi, obligaţia noastră faţă de suflet, gândirea noastră limpede, cugetul curat fără patimi şi porniri rele, inima sinceră fac din noi oameni care înţeleg rostul crucii în Biserica Mântuitorului. Pentru a înţelege importanţa spirituală trebuie urmărită mai ales istoria înălţării Sfintei Cruci.

Printre cele mai importante obiecte cinstite de creştini este Sfânta Cruce. La început, crucea nu a aparţinut creştinilor, ci era obiectul de tortură al făcătorilor de rele, în dreptul penal roman. Pe ea erau răstigniţi cei mai de jos oameni, sclavii. Cel mai mare masacru al acestora în omenirea antică a fost înăbuşirea răscoalei lui Spartacus. Printre cei peste 100.000 de morţi, majoritatea au fost răstigniţi pe Cruce în frunte cu conducătorul lor. Crucea, ca pedeapsă pentru ucigaşi, este cunoscută cu mult înainte de naşterea lui Hristos. În timpul vieţii Mântuitorului era folosită pedeapsa cu răstignirea. De aceea, Pilat, la sfatul răufăcătorilor, a acceptat ca pedeapsa lui Iisus Hristos - socotit „duşman al poporului" - să fie crucificarea. Cum se ştie, Domnul Iisus a fost răstignit după ce singur şi-a dus Crucea pe dealul Golgota, aproape de Ierusalim.

Lacrimile vărsate aici au fost primele jertfe aduse Crucii Mântuitorului. Mii de credincioşi au venit să-L vadă, soarele s-a întunecat, luna şi-a ascuns faţa, stelele s-au clintit, un tâlhar s-a mântuit, iar Domnul pe Cruce şi-a dat Duhul, după ce un soldat roman, străin de Legea mozaică a rostit adevărul: „Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu…" (Matei 27,54). Tot aici Maica Domnului privea cu ochii plini de lacrimi odrasla pântecelui şi lumina ochilor ei; inima îi era pătrunsă de sabie, iar sufletul ei era plin de iubire şi mărinimie de mamă. Aici a leşinat Sfânta Fecioară, iar Apostolul iubirii, Ioan, în dragoste fierbinte pentru Domnul, a asigurat pe Mântuitorul că va avea grijă de Sfânta Sa mamă. Odată cu punerea în mormânt a lui Iisus, fariseii şi cărturarii au îngropat şi Crucea Domnului pentru a şterge amintirea ei din memoria martorilor oculari ai acelor zile dramatice. Căderea Ierusalimului şi distrugerea templului (69-70) au acoperit cu praf şi cenuşă dealul Golgota. Apoi, aici, în stânca respectivă, împăraţii romani au ridicat un templu închinat zeului Jupiter.

Jertfa Mântuitorului de pe Cruce este supremul act uman pentru salvarea omenirii. Cele de jos privesc cele de sus prin Cruce. Crucea fiind posibilitatea văzută, pipăită şi simţită a mântuirii sufletelor credincioşilor, în aceasta, de fapt, consta şi minunea jertfei sângeroase. Crucea, pentru martiri, a devenit cinste şi onoare.

Crucea, ca obiect de necinste, a continuat în lumea romană până la Împăratul Constantin cel Mare, care a interzis prin lege răstignirea. Mama Împăratului, Elena, de origine daco-romană, cu o intuiţie clară şi cu o evlavie copleşitoare, era frământată permanent de gândul la Crucea pe care a fost răstignit Domnul. Astfel că, după Edictul de la Milan (313), când s-a dat libertate creştinilor, au început cercetările. Vechile scrieri au fost descifrate, planurile cetăţii Ierusalimului refăcute şi împrejurimile studiate. Evlaviosul Macarie, episcop al sfintei cetăţi, scăpat de persecuţii, se întoarce la scaun. Elena a săpat pe Golgota şi s-a rugat fierbinte Domnului Iisus Hristos ca să-i descopere lemnul Crucii. Şi, într-adevăr, după multă trudă, s-a găsit locul şi obiectul.

Crucea Domnului însă a fost făcută din acelaşi material ca şi a celor doi tâlhari şi au trebuit multe stăruinţe pentru identificare. Totuşi, Dumnezeu, care răsplăteşte totdeauna eforturile credincioşilor, nu a lăsat ascuns nici acest fapt. Şi minune! Au fost aduşi bolnavi de toate categoriile să se atingă de aceste cruci şi când se atingeau de cea pe care fusese răstignit Mântuitorul, se vindecau. Împărăteasa Elena şi părintele episcop Macarie al Sfintei cetăţi a Ierusalimului împreună cu arhierei, preoţi şi credincioşi din toată lumea romană au fost de faţă. A fost adusă moartă o tânără fată şi când s-a atins de Crucea Domnului, îndată ea a înviat. Inimile tuturor erau înmărmurite, sufletele credincioşilor o mare a liniştii, aveau toţi un cuget, o credinţă şi un Domn. Un vânt uşor adia peste dealul Golgotei. Nu se mai auzeau suspine, aşa cum se întâmplase cu peste trei sute de ani înainte. Pacea cuprinsese lumea, liniştea domnea în Biserica lui Hristos.

Sfânta Cruce a fost ridicată cu mare evlavie şi dusă în cetate, unde s-a construit o biserică în cinstea ei şi de atunci praznicul Înălţării Sfintei Cruci a trecut în cinstirea tuturor credincioşilor până astăzi. Acest fapt a avut loc în 14 septembrie 327. În timpul împăratului Justinian se reface biserica „Sfintei Cruci" din Ierusalim. Crucea e luată de perşi în năvălirile lor din secolul al VII-lea, dar este reaşezată şi reînălţată la 14 septembrie 626, la loc ferit (Ierusalim), şi este răpită iarăşi de arabi, dar cruciaţii o recâştigă (secolul XI). După Primul Război Mondial, Ierusalimul se reface şi astfel Sfânta Cruce este redată cultului Patriarhiei Ierusalimului. După Al Doilea Război Mondial s-a amenajat locul Căpăţânii şi, în urma descoperirilor arheologice, a stâncii Golgotei şi peşterii de acolo, se reface locul unde s-a înfipt lemnul Crucii.

Înălţarea Sfintei Cruci - care marchează şi o binecuvântată zi de postire - a devenit sărbătoarea jertfelnicului Mântuitorului Hristos „pentru că El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui, noi ne-am vindecat" (I Petru II,24). Iar Sfântul Apostol Pavel spunea efesenilor că Domnul Iisus „prin Cruce a nimicit vrăjmăşia"(Efes. II,16).

Ce înseamnă pentru noi credincioşii Înălţarea Sfintei Cruci? În sensul de jertfă, fiecare ins are crucea lui, dar manifestarea lui arată şi credinţa în ea. Deci noi avem simbolul ei, dar credem cu adevărat în ea atunci când ne jertfim inima în curăţie, dreptate, cinste. Să înlăturăm ispitele până se materializează, adică până se transformă în păcate, şi învingându-le, Crucea pentru noi este biruinţă. Acesta este sensul adevărat al Crucii, al lepădării de patimi, de rău. Noi nu ne închinăm lemnului Crucii, ci altarului de jertfă pe care s-a răstignit Iisus Hristos cel ce a fost Dumnezeu-Om; aceasta este adevărata învăţătură. Cinstind lemnul Sfintei Cruci, venerăm adevăratul jertfelnic şi ne închinăm Dumnezeului nostru. Însuşi Mântuitorul cere ca închinarea să fie în duh şi adevăr (Ioan IV,23), Crucea în acest sens fiind rezultatul evlaviei noastre.

Înălţarea Sfintei Cruci înseamnă şi lichidarea vrăjmăşiei, a urii, a neorânduielii şi din punct de vedere social. Credem şi ne rugăm Domnului Iisus ca prin puterea cinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci să ajungem la unitatea de credinţă şi la pace. Înălţarea Sfintei Cruci înseamnă şi distrugerea peretelui celui din mijloc al vrajbei, împăcarea omului cu Dumnezeu, împăcarea omului cu natura, împăcarea omului cu semenul. De aceea Biserica este justificată doctrinar să cinstească, să apere pacea şi să urmeze Crucea. La sfârşitul lumii, semnul Crucii se va arăta întâi, prevestind Judecata de apoi şi transformarea întregului univers. „Pentru că Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu Sfinţii Săi Îngeri ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui"(Matei XVI,27). Aşadar, sub povăţuirea Sfintei Cruci, să trăim cu nădejdea Învierii şi a vieţii celei veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.

Lasă un comentariu