Nu avem atâtea zile lăsate de Dumnezeu pe pământul acesta sfânt pentru a-i descoperi în totalitate misterele şi nici consemnări suficiente, clare şi obiective, care să ne conducă pe un drum sigur în ceea ce priveşte istoria noastră din perioada dacilor liberi, înainte de organizarea lor statală sub conducerea marelui Burebista. Există păreri ale unor istorici, interpretări ale unor cronici şi o grămadă de legende care diferă de la o sursă la alta. Cei pasionaţi de trecut, caută noi şi noi surse de informare, citesc şi de cele mai multe ori se pierd între liniile, contradictorii de multe ori, trasate de articolele unor specialişti sau de manualele de istorie. Un cu totul alt gust are însă contactul direct cu locurile care au servit dacilor liberi ca aşezăminte sau pentru diferite ritualuri. Cei care au vizitat Sarmizegetusa, probabil, îmi vor da dreptate. Vă invit, însă, pe cei care nu au făcut-o deja, să păşiţi în Împărăţia lui Zamolxe - Peştera Polovragi.
Nu prea departe de Horezu, se află Masivul Căpăţânii, despărţit de Masivul Parâng prin Cheile Olteţului. Pereţii stâncoşi, abrupţi şi încremeniţi peste ani în forme care cer admiraţie, respect şi supunere, încep imediat de lângă Mănăstirea Polovragi, un lăcaş de cult cu o vechime mai mare de 500 de ani, devenit în zilele noastre monument istoric. Olteţul se strecoară ştiutor şi tainic pe lângă ei, desenând mandale printre malurile înguste şi îmbogăţindu-se cu ape subterane care se lipesc de el, iar tu nici nu ştii pe unde au cutezanţa de a înfrunta lumina soarelui, căci aceasta este una dintre tainele ce nu se dezvăluie unui simplu drumeţ. Poţi vedea însă cum roca este perforată de la suprafaţă spre pântecele muntelui şi ai impresia că acesta te priveşte prin găvanele unor ochi misterioşi, destul de largi încât să lase să treacă trup de vieţuitoare prin ele. Nu departe de intrarea în chei, să tot fie o sută-două de metri, se cască Peştera Polovragi. Tăiată de mâna omului dornic să bântuie măruntaiele muntelui, intrarea a făcut ca acest loc să-şi piardă caracterul parţial ascuns şi tot parţial inabordabil, deschizând împărăţia lui Zamolxe.
La 350 de metri deasupra nivelului peşterii, a fost localizată o veche aşezare a dacilor liberi. Legendele spun că aceştia erau adunaţi în jurul lui Zamolxe, un vraci puternic care îi apăra de orice molimă şi era unul dintre cei mai respectaţi îndrumători spirituali ai timpurilor. Iată însă că Zamolxe avea puterea de a dispărea şi de a apărea atunci când dorea el şi prea puţini erau cei care ştiau că el se refugia în peştera de sub talpa muntelui, într-un tărâm în care se dedica în totalitate ritualurilor care aduceau sănătate şi prosperitate oamenilor săi. Era suficient să coboare pe unul dintre hornuri, acele deschizături din stâncă care puteau fi trecute cu vederea dacă erau acoperite şi care se pot observa acum în Peştera Polovragi. Tot aşa îi erau coborâţi spre vindecare bolnavii, de care se ocupa folosind fântâna cu apă vie, o sursă de apă care se spune că cicatriza rapid orice fel de rană. Nu au fost găsite oseminte în această peşteră, dar, ţinând cont că dacii îşi incinerau morţii, acest lucru nu combate legendele, cu atât mai mult cu cât au fost găsite rămăşite ale unor vase ceramice identificate ca aparţinând perioadei dacilor liberi. În acest loc, puternic oxigenat de hornurile multiple, s-a păstrat o formaţiune calcaroasă având configuraţia unui altar, care se presupune că era folosit pentru a-i fi aduse ofrande marelui vraci. Trecerea dintre sălile peşterii este extrem de lină comparativ cu alte peşteri care se presupune că ar fi fost folosite de daci şi totuşi nu atât de încărcată de coloane cum te-ai aştepta dată fiind vechimea ei. Oricum, pereţii sunt bogaţi în urme ale unor zăcăminte feroase şi radioactive, iar locaţia prezintă chiar şi o sală de culcare, un loc cu o concentraţie deosebit de scăzută în oxigen, care îţi induce o stare de somn accentuată. Există deci suficiente elemente care să întărească ipoteza că Peştera Polovragi a fost folosită în ritualuri de vindecare, de altfel şi numele ei fiind un derivat al expresiei „pol-al-vracilor".
Peştera Polovragi a reprezentat de zeci şi poate sute de ani o atracţie irezistibilă chiar şi pentru localnici. Bătrânii locului îşi aduc aminte că, uneori, copii fiind, se strecurau pe hornuri şi pătrundeau în adâncurile tainice, căutând un alt fel de loc de joacă. Din păcate, mulţi dintre cei care au cutezat să pătrundă astfel în peşteră au pierit pentru totdeauna, nemaifiind găsiţi niciodată. N-ar fi nimic magic în aceste dispariţii spun speologii, dând vina pe galeriile ca nişte tobogane care te aruncă direct în apele subterane ce se frământă la nici şapte metri sub podeaua peşterii. Cu toate acestea, în Olteţ nu a apărut niciunul dintre trupurile celor dispăruţi şi nu putem să nu ne gândim că orice apă se varsă în alta sau să ignorăm principiul vaselor capilare, demonstrat cu prisosinţă chiar în Peştera Polovragi, cu podeaua perforată pe alocuri de zbuciumul apelor împinse dintr-o galerie în alta. O altă legendă locală spune că galeriile acestei peşteri duc undeva în Ardeal şi, cu toate că speologii infirmă poveştile localnicilor, nu se poate declara cu certitudine că această peşteră a fost explorată în totalitate şi că se discută despre o zonă precis delimitată. Pentru a descuraja copiii şi a-i proteja de riscurile jocului prin peşteră, primul stareţ al mănăstirii Polovragi a folosit un semn de atenţionare pe unul din pereţii care duc spre reţeaua de galerii din adâncuri, afumând cu o făclie stânca şi răzuind pe ea semnul unui schelet.
Din păcate, un ghid grăbit să conducă cât mai multe grupuri în peşteră şi un program strict de vizitare nu au fost în măsură de a clarifica multe dintre aspectele pe care unii dintre noi le-am fi dorit dezvoltate. Ni s-a recomandat un CD cu prezentarea peşterii, dar formaţiunile calcaroase în sine, lipsite de legende, de ipoteze sau realităţi, de povestea identificării şi denumirii lor, nu mai au acelaşi farmec. Totuşi, Peştera Polovragi, legată de numele lui Zamolxe, te ademeneşte să-i cauţi legendele şi să încerci să-i înţelegi misterele.
