Anul acesta (2016), se împlinesc 195 de la trecerea în eternitate a cărturarului Petru Maior şi 300 de ani de la moartea mucenicească a Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul, două personalităţi reprezentative ale spaţiului ecleziastic românesc şi mai ales doi oameni ai Bisericii, care au fost buni oratori, desăvârşiţi predicatori.
Pentru Petru Maior, protopopul greco-catolic de la Reghin, predicarea constituia una din obligaţiile categorice ale slujitorilor Domnului. Predica nu este legată însă exclusiv de biserică sau de ziua de sărbătoare. Ea se poate săvârşi în orice împrejurare prielnică unei cucernice manifestări. Nu toţi preoţii sunt competenţi însă a răspunde unei asemenea obligaţii. Cărţile de predici ale lui Petru Maior au cucerit un întins orizont de influenţă, având un puternic ecou printre clerici. Predicile lui Petru Maior veneau, în primul rând, din partea unui autor ce întrecea în cultură şi forţă stilistică proprie pe toţi înaintaşii săi în ogorul omileticii româneşti.
Doctor de Roma, unde stătuse cinci ani studiind filosofia şi teologia, Petru Maior cunoştea mai multe limbi decât oricare dintre contemporanii săi din orizontul „Şcolii Ardelene": latina, greaca, italiana, franceza, germana, maghiara şi chiar şi unele dialecte sârbeşti. Artele şi literatura nu l-au atras în oraşul Columnei lui Traian; disciplinele teologice, filosofice, istorice şi pedagogice i-au stat însă aproape de inimă. Ecouri din cele mai neaşteptate şi o puternică logică se remarcă în predicile sale, o simplitate aspră şi profundă, o emoţionantă putere de sugestie în avântul căreia se deschideau mari aripi retoriceşti. Petru Maior predica avântat, iluminat, aspru. Cuvântul se împletea cu ideea în puternică armonie, ritmul este energic, tonul tare, atitudinea categorică. Avea şi calităţi fizice care aduceau glasului său un adaos de sugestie, de autoritate. Puternic şi sugestiv, bogat în imagini şi nuanţe poetice se arată Maior în evocarea înaltelor privelişti cosmice: prealuminosul soare, luna, preafrumoasele stele, aerul, apa mării etc. O profundă religiozitate se desluşeşte astfel din aceste predici. De altfel, aceasta, întocmai ca şi viaţa neprihănită şi un înalt spirit al datoriei, constituie, din punct de vedere moral, însuşirea unui perfect orator bisericesc.
Între ierarhii care au înscris pagini strălucite în istoria Bisericii române se numără şi mitropolitul Antim Ivireanul, cel care prin moartea sa mucenicească, a îmbrăcat cununa sfinţeniei, fiind unul din casnicii lui Dumnezeu.
Antim a fost mai ales un talentat predicator, poate cel mai talentat dintre ierarhii noştri. Şi doar nu arta cuvântului este de preţuit în vorbirea lui, ci sufletul celui care vorbeşte. Niciuna din laturile manifestării lui Antim n-a descoperit mai bine frumuseţea lui sufletească, decât Didahiile lui: credinţă puternică, evlavie adâncă, înţelepciune, grijă de păstor şi de părinte sufletesc, smerenie, bunătate, demnitate, gând înalt şi inimă caldă, conştiinţa datoriilor de ierarh stimulată de vederea păcatelor din jurul lui, dornic să se mântuiască neamul românesc şi el însuşi.
Predica lui Antim Ivireanul a marcat începutul unei etape noi şi un mare pas înainte în oratoria religioasă românească a timpului. Studiind Didahiile lui Antim, scoatem în evidenţă învăţături de multe feluri, atât în ce priveşte materia şi arta lui predicatorială, cât şi trăsăturile care trebuie să caracterizeze pe adevăratul predicator creştin. Didahiile nu sunt numai un monument de limbă şi de literatură, ele sunt în acelaşi timp o frecsă a lumii politice şi sociale de atunci şi, ceea ce este mai important pentru noi, un tratat de teologie exegetică şi practică, îmbinat masiv mai ales cu elemente de teologie morală. Putem spune că cercetătorul oricărui domeniu, care ar vrea să-şi îndrepte privirile către acel început al secolului al XVIII-lea, nu se va putea lipsi de lectura Didahiilor lui Antim, fiindcă alcătuitorul lor a fost într-adevăr omul epocii pe care a trăit-o.
Cărturarul Petru Maior şi Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul au fost doi desăvârşiţi propovăduitori ai Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos. Propovăduirea evanghelică poate avea un înţeles de larg cuprins: Apostolii au propovăduit prin cuvântul lor, dar şi prin trăirea lor, prin faptele lor; martirii au propovăduit prin răbdarea şi prin moartea lor în credinţă; scriitorii creştini mai vechi şi mai noi au propovăduit cu operele lor istorice şi literare; creştinii din toate timpurile au fost chemaţi de preceptele Sfintei Evanghelii să propovăduiască prin exemplul lor de viaţă paşnică, pusă în slujba omului şi a societăţii.
Propovăduirea evanghelică a cărturarului Petru Maior şi a mitropolitului Antim Ivireanul a îmbrăcat şi ea forme multiple, prin activitatea multilaterală pe care aceştia au desfăşurat-o. Duhul Evangheliei le-a fost lor călăuză în toate, i-a însufleţit în slujire, i-a mângâiat în necazuri şi i-a întărit în clipe grele. Dar propovăduirea evanghelică are mai ales sensul de comunicare prin grai a adevărurilor de credinţă şi în acest fel ea se confundă într-o măsură cu oratoria sau retorica, ridicându-se deasupra acestora prin materia ei revelată, prin slujitorii ei sfinţiţi, care află sprijin în împlinirea misiunii lor în harul dumnezeiesc al Sfântului Duh, prin scopul suprem şi ultim pe care-l proclamă şi către care călăuzeşte: mântuirea. Aceasta corespunde slujirii învăţătoreşti a preoţiei. Atât Petru Maior cât şi Antim Ivireanul au excelat şi în această privinţă, mai mult, predicile pe care le-au rostit sunt considerate opere de căpetenie şi capodopere ale genului oratoric religios la români.
În persoana predicatorului creştin, sensul larg al propovăduirii, de care am amintit, şi sensul ei retoric trebuie să se împletească ideal, pentru a se apropia cât mai mult de paradigma chipului desăvârşit al păstorului duhovnicesc, care este însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, şi pentru a asigura la vreme roade cât mai multe şi cât mai bune. Atât în personalitatea lui Petru Maior, cât şi în a lui Antim Ivireanul, această împletire s-a realizat în chip minunat.
În concluzie, putem spune că Petru Maior şi Antim Ivireanul se impun în peisajul culturii române, drept două mari personalităţi ale vieţii ecleziastice, în primul rând, dar şi doi făuritori de cultură şi spiritualitate românească. Ei sunt doi dintre cei mai iluştrii predicatori din întreaga viaţă spirituală a poporului român.
