Voi încerca să relatez despre activitatea, valoarea și importanța muncii de traducător ale lui George Coșbuc. De la vârsta de 5 ani învață limba germană, iar pe măsură ce-și desăvârșește studiile gimnaziale la Năsăud și Facultatea de Filologie și Litere la Universitatea din Cluj, își consolidează studiile umaniste de limbă latină și greacă.
Pasiunea pentru traduceri apare încă din perioada studiilor gimnaziale, când traduce din opera homerică, „Odiseea", aceasta fiind una dintre primele și cele mai de seamă temelii ale culturii umaniste europene pentru care societatea „Virtus Romana Redivivus" îi acordă premiu la concursul literar pentru traduceri. Odiseea este, într-un sens, o istorie poetică a cuceririi mărilor de către greci.
Preocuparea pentru traduceri îl vă însoți toată viața, de aceea, nu vom fi mirați de abordarea „Bucolicelor", în care se vorbește despre dificultățile țăranilor deposedați de pământ - sub forma unui dialog între doi păstori -, după dramaticele evenimente petrecute în anul 41 î.Hr., când au fost expropriați țăranii de pământ pentru a-i împroprietări pe veteranii bătăliei de la Filippi. În aceeași idee, traduce și „Georgicele", operă didactică scrisă cu scopul de a sprijini redresarea agriculturii italice, prezentând frumusețile vieții și muncii de la țară, urmărind să aducă pe ogoare mulțimea de țărani care își părăsiseră locurile natale.
Ultima și cea mai importantă traducere din Virgiliu este poemul epic „Eneida". Alcătuită din 12 cărți, grupate în două părți, corespunzătoare celor două epopei ale lui Homer: „Iliada" și „Odiseea". Enea, eroul troian de origine divină, după căderea Troiei și lungi peregrinări pe mare, ajunge în Latium, pe țărmul Italiei, unde fondează o colonie din care mai târziu se vor naște întemeietorii Romei: Romulus și Remus.
Traducerea „Eneidei" a constituit un mare efort creator, drept pentru care a fost încununată cu Marele Premiu al Academiei Române „Năsturel Herescu", în 1897, premiu pe care l-au mai primit doar Alecsandri și Odobescu. Cu acest prilej, se menționează că: „Traducerea Eneidei, fiind o lucrare de mare merit", reprezintă „triumful absolut al unui talent consacrat".
Pasiunea pentru traduceri și aplecarea spre cultură germană îl conduc pe Coșbuc spre poemul dramatic „Don Carlos", de Friedrich Schiller, poem în 5 acte, care exprimă o puternică și arzătoare dorința de libertate a autorului, pentru popoarele ce nu-și pot hotărî singure soarta, la fel cu dorința pe care o avea și Coșbuc pentru poporul său.
La fel ca și marele său înaintaș, Mihai Eminescu, despre a cărui pasiune și fascinație pentru marea cultură indiană o află în redacția revistei „Tribuna", de la Slavici, purcede la traducerea unor fragmente reprezentative din literatură indiană. Roadele acestei chemări încă din tinerețe au fost concretizate în traducerea dramei în versuri și proză, „Sakontala", a poetului și dramaturgului indian de limba sanscrită Kalidaa. Ținând seama de preferințele manifestate de mediul cultural românesc și european, în care se dezvoltase George Coșbuc, de traducerile competente de texte sanscrite în limba germană, de sensibilitatea sa la necesitățile vieții culturale românești ale timpului, apariția traducerilor ce alcătuiesc „Antologia sanscrită" e pe deplin justificată. Aceasta antologie cuprinde fragmente din:
- „Rig-Veda", una dintre cele 4 din câte există (este vorba despre Veda imnurilor de laudă adresată zeilor), cea mai veche operă din literatură indiană care ni s-a păstrat, compusă între anii 1700-1100 î.Hr. Unele dintre aceste vechi scrieri se rostesc și azi, ca rugăciuni Hindu;
- Maxime și proverbe indiene;
-„Ramayana", celebră operă indiană scrisă de Valmiki, probabil în jurul anului 600 î.Hr., pe baza unor texte mult mai vechi. Epopeea cuprinde descrierea „rătăcirilor" lui Rama, fiul bătrânului rege Dasharatha, care își caută soția răpită, pe Sita. „Ramayana" are 48.000 versuri, este de patru ori mai lungă decât „Iliada";
- „Mahabharata" este o enciclopedie a literaturii indiene. Este una dintre cele mai vechi epopei de limba sanscrită, tezaur al literaturii universale. „Mahabharata" a fost păstrată, îmbogățită și transmisă din generație în generație până în zilele noastre, de barzi și de rapsozi. Sute sau poate mii de poeți au contribuit la făurirea epopeii, și alte mii au cizelat-o cu finețea bijutierului, până când i-au dat forma care a ajuns la noi. După cum spune tradiția, pentru prima oară poemul a fost așternut în scris de către înțeleptul Vyasa, a cărui existență însă nu a fost dovedită. „Mahabharata" este, într-un fel, și istoria Indiei. Ea este imensă, conține 215.000 versuri și este de 8 ori mai mare decât „Iliada" și „Odiseea" la un loc. Tălmăcirea lui George Coșbuc din limba sanscrită are meritul de a facilita publicului românesc primul contact de acest fel cu literatura indiană.
La vârsta maturității, poetul și scriitorul ardelean s-a apropiat de una din cele mai mari capodopere a literaturii universale: „Divina Comedie" a lui Dante Alighieri, operă desăvârșită, o vastă sinteză filosofico-artistică a gândirii medievale. Este o construcție gigantică, conține 14.233 versuri și cuprinde materia generală a contemporaneității lui Dante, cu toate formele poetice, expresie a conștiinței colective italiene.
„Divina Comedie" este descrierea călătoriei lui Dante prin Infern și Purgatoriu, cu Virgiliu, simbol al rațiunii umane, și prin Paradis, cu Beatrice, iubita poetului, ca simbol al rațiunii divine. Pentru traducerea ei, Coșbuc a învățat limba italiană, a călătorit în Italia, și a alcătuit o vastă biblioteca dantescă, reluând, după original, traducerea integrală, la care a lucrat mai mult de 15 ani.
Tudor Vianu caracteriza traducerea ca fiind „opera cea mai de seamă a măiestriei sale poetice" și ar fi „una dintre cele mai expresive traduceri pe care le cunoaște lumea".
În domeniul activității sale de traducător, se impune ca un întemeietor. Traducerile sale sunt o deschidere către universalitatea limbajului poetic românesc, sunt monumentale și se apropie de actul de creație. Actul traducerii este pus sub semnul talentului și al creativității. Datorită muncii sale neobosite de traducător, eroii literaturii greco-latine și ai literaturii indiene devin și eroii noștri. Se poate vorbii la Coșbuc despre un transfer dinspre poet spre traducător și invers, traducerile sale contribuie la formarea poetului, dar procesul este și reversibil, munca traducătorului fiind îmbogățită de eforturile creatoare ale poetului.
Hrănindu-se din marea literatură universală, Coșbuc a lărgit aria cunoașterii și a expresivității poetice românești, și nu numai. A reușit, printr-un efort continuu și susținut, să îndeplinească ce spusese, înaintea lui, marele poet german Goethe, despre traducere, ca fiind „cea care mijlocește între diferite literaturi naționale și prin aceasta între diferite națiuni, produce schimbul între bunurile sale ideale. Ea cuprinde tot ce ajută popoarele să se unească reciproc, pe cale literară, să se judece, să prețuiască și să se tolereze, tot prin literatură le apropie și le leagă".
