La ediția a XXVII-a - 2016 a Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu", volumul de versuri „La taclale cu Dumnezeu", de Nicolae Băciuț, a fost distins cu „Premiul Special" al manifestării.
Ca orice lirică filozofico-religioasă de zile mari, și poemele incluse în recentul volum La taclale cu Dumnezeu manifestă interceptarea, pe de o parte, a celor două planuri esențiale, imanența și transcendența, iar pe de altă parte, a celor două dimensiuni, una a deschiderii „eului individual" (mărginit) spre „eul infinit"(paramatman) și cealaltă a închiderii sau a unui așa-zis refuz al omului de a se rupe de el însuși. În „La taclale cu Dumnezeu" constatăm că celor două dimensiuni le corespund două tipuri de poeme: unele în care periplul spiritual se înfiripă într-un tur de creastă, acomodat cu versul-rugăciune, prin adresare directă lui Dumnezeu, în timp ce alte poeme sunt adresate eului secund al poetului.
Unic în felul său, prezentul volum de versuri impresionează atât prin varietatea tematică, cât și prin insolita întrepătrundere și a semnificației multitudinii de simboluri și mai ales prin răsfrângerea acestora în simbolul principal, cel al crucii.
Vorbind despre importanța simbolului ca element al unui „limbaj adecvat" în realizarea „omologiei cer-pământ-om", în con-cepția omului arhaic, Mircea Eliade e de părere că „ceea ce face caracteristic simbolul și-l deosebește de alte forme de cunoaștere este(...) consistența semnificațiilor" și că „polivalența simbolului face posibilă consistența sensurilor și, în același timp, păstrează diversul, eterogenul..." Ca orice simbol, simbolul crucii se deosebește și el de alte forme de cunoaștere și are rolul de a unifica „niveluri felurite de realitate cosmică" surprinse „într-o imagine unică".
Am procedat la această incursiune prin filozofia culturii, la fel de importantă de altfel, ca și teoria „terțiului inclus" al lui St. Lupasco, pentru a diversifica înțelegerea rugăciunii minții, a lui Grigore Palama, pe care poetul nostru o are ca model suprem, în pritocirea versului și din alt punct de vedere decât din cel mistic.
Așa cum Dumnezeu are în mâinile sale cele două forțe contradictorii, „omogenitatea și heterogenitatea", el fiind „psihismul lumii", tot așa versul-rugăciune reprezintă „o cruce" care ține în echilibru cele două dimensiuni, cea a verticalității și cea a orizontalei. Toate celelalte simboluri în care se concretizează emoția lirismului băciuțian se reflectă în simbolul crucii. Pe de o parte urmărim motivul Cinei celei de taină („Să vină vremea,/ca în taină/cea din urmă cină." Cina cea de taină), motivul Judecății de apoi și al colindelor („Aștept Colind/ca Judecata de Apoi ". Aștept colind), al Învierii(„Cu moartea ne-am cuminecat,/ne-ntoarcem într-o altă lume -/A Înviat, a Înviat!" Înviere), al Joiei patimilor („Inima mea -/n-o mai ascult/ dintr-o joi,/ din Joia Patimilor,/ din Joia Judecății/ de Apoi " „Joia Judecății), dar și al ferestrei și al ochiului („Mai ajunge privirea ta la mine?/Și când clipești,/ când ochiul e închis,/ cine mă vede" Mă mai privești?) etc., vizând deschiderea eului spre Absolut, iar pe de altă parte, o serie de motive vizând închiderea ca limitare sau cunoscuta „prejmuire" argheziană care e în firea lucrurilor, cum ar fi: motivul coliviei asociat cu motivul toamnei („E toamnă, chiar e toamnă,/ cad frunze peste noi ca-n vis,/cad dintr-un anotimp de altădată,/ în care am rămas închis" Anotimpul din colivie); motivul copacului asociat cu motivul anotimpurilor: („Nu știu ce altă primăvară/ o să se-ascundă în semințe,/ de-o fi să mă retrag în flori,/când doar copacii mai rămân ființe." Plecarea anotimpurilor), sau al nopții: („Numai noaptea, numai noaptea,/ ascunde sub pleoapele ploilor moartea". Ploaie de noapte) etc., nu prea departe niciunul, de horațianul „fugerit invida aetas", nutrit în lirica băciuțiană, în fața acelui „prea devreme, /prea târziu" (Vis întors), sau în fața acelor „trenuri lungi, cu toamne/ ce nu ajung la tine, Doamne" (Trenuri de toamne).
Crucea, ca punct de intersectare a dialogului direct cu Dumnezeu și al dialogului cu sine, al omului, de intersectare a cuvântului cu gândul încă neîntrupat, de interceptare a abstractului cu concretul, a cuvântului cu tăcerea, a eului individual cu cel universal, a vieții cu moartea etc., reprezintă, așa cum am arătat mai sus, un motiv central în lirica băciuțiană. Cele câteva poezii dedicate simbolului crucii concretizează cele de mai sus, după cum urmează: Întâlnirea cuvântului cu tăcerea este sugerată în Semnul crucii. Semnul crucii va fi singura salvare a omului, după ce cuvintele se vor fi pervertit, odată cu pervertirea întregii lumi: „Într-o zi, / Cuvintele vor deveni blestem/ și nu vom vorbi/ decât prin semne". Atunci, „într-o zi", care ar putea fi acest „istud tempus", al căderii, propriu liricii apocaliptice expresioniste, comunicarea între oameni se va reduce la simpla reproducere a semnului crucii: „vom face semnul crucii,/ cu crucea de aer, cu crucea de lemn", iar omul va tăcea, fără să fie îndemnat, și simplul limbaj cu care va comunica va fi cel al semnelor: „...dar vom tăcea,/ vom vorbi,/ făcându-ne semne//". Cele două epitete metaforizante „crucea de aer" și „crucea de lemn" sugerează dubla ipostază a crucii: cea de-a doua fiind cea concretă, ruptă din lumea teluricului, iar prima fiind crucea nevăzută, aparținând lumii prototipurilor. Același raport dintre om și tăcere îl deducem din poezia Amin (p.21). Aici, semnul crucii pare să însemne a scrie „cu tăcere", a scrie „cu cuvinte care nu se văd" și care „nu seamănă,/ cu nimeni". Semnul crucii va rămâne primul și ultimul dialog dintre tată și fiu și dintre om și aproape. Atunci „mâna mea va fi vorbitoare", deși „mută". Semnul crucii va fi ultimul „cuvânt" care va lega sufletește, oamenii între ei, atât pe verticala lumii („de sus până-n pământ"), cât și pe orizontala acesteia („de la dreapta la stânga"). Sub cruce este unul dintre poemele cu care se-ncheie La taclale cu Dumnezeu, dedicat și el acestui unic simbol al creștinătății, mesajul lui liric fiind o adresare directă, Atotputernicului. Forța trăirii lirice se concretizează în recurența verbului la imperativ „naște-mă" și a vocativului „Doamne". Aici, „sub cruce", este spațiul dintre două lumi, una a Apusului și alta a Răsăritului, una a Nașterii și alta a Morții întru Înviere: „Să picure pe mine, sfânt sângele Tău,/ Apusul să-mi fie Răsărit, / ce pacea-mi aduce". Observăm cum dorința aneantizării din eminesciana Rugăciune a unui dac devine, în poemul autorului Memoriei zăpezii, nevoia de a ființa prin suferința cristică, ca însăși călirea aurului în foc, și o întâlnim aici, în strofa a doua din Sub cruce. Născut din „rănile Tale" și purtând „cununa de spini" a Mântuitorului, eul liric va simți cum noaptea Lui îi va fi lumină: „...cununa de spini s-o port și eu,/ noaptea Ta să-mi fie lumină,/ să-ți fiu mielul Tău mereu". Suferința „dureros de dulce" care-i prilejuia lui Mihai Eminescu ocazia de a-și măsura, în Odă (în metru antic), propriul calvar cu prototipurile de calvar ale mitologiei grecești, Nesus și Hercul, lui Nicolae Băciuț îi prilejuiește ocazia căutării mântuirii. Poemul Sub cruce, ca de altfel întregul volum, pare a izvorî din mitul central al stănescienei Epice magna având în centru figura lui Cristos care, jertfindu-se, se pierde pe sine pentru a-și mântui semenii. Sub cruce nu numai că transformă, prin martiriul său, drama omului, într-o trage-die înălțătoare izbăvind-o de avatarurile destrămării, dar, mai mult decât atât, vede în simbolul crucii celei drepte singura mântuire. Replica renașterii, ca pasărea Phoenix, din propria-i cenușă, ar fi aici, în poezia Sub cruce - adevărată capodoperă a liricii religioase românești - marcată de metaforele „luminii" și a „mielului". Recurența sintagmei, la începutul fiecărei strofe și mărcile lexico-semantice ale pronumelor și verbelor la persoana întâi și a doua, exprimă combustia sufletească concretizată în insistența cu care poetul își dorește cu ardoare să crească în el crucea: „Naște-mă, Doamne, mă înviază,/ pune laolată carne și os,/ să crească, Doamne, crucea în mine,/ în pacea luminii întru Hristos". Focul rugăciunii, ca vorbire peste fire, trecut parcă prin arderea sufletească a psalmistului arghezian („Ard către tine-ncet, ca un tăciune, / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc"), sau prin cea a sonetistului blăjean, canonicul Timotei Cipariu („Pricep, auzi, arzi foc prin al meu sânge, /curând incende-l, oh, tu să nu-nceți, / până-n cenușă tot se va preface/ Că lacrimi moi de ochi nu te vor stânge, / tu arzi ascuns sub șapte tari peceți. / Și - atunci! atunci ave-voi și io pace", concretizează, din nou, spusele poetului Cezar Ivănescu : „Nicolae Băciuț e unul dintre rarii poeți care (pe urmele lui Nichita Stănescu) dematerializează, `dezîncarnează'cuvântul dintr-o tentație absolutorie: poezia sa pare scrisă într-o purificată stare de rasă, transmițând continuu o jubilație a gândului autarhic…"..
