Serghei Esenin!
Numele unui iubit poet rus. Un mare poet. S-a născut la 3 octombrie 1895 (stil nou), la Konstantinovo (azi Esenin), pe malul râului Oka, ținutul Riazanului. În școală, scriitori predilecți i-au fost Pușkin, Lermontov, Nekrasov, Kolțov.
Descindea în lumea literară a Petersburgului, în anul 1915, printr-o prezență ciudată, care-l irita, la culme, pe Maiakovski, care nu-l simpatiza deloc, prezentându-l astfel: „Purta opinci și o cămașă cu cusături în cruciulițe (…) Mi s-a părut un personaj fals, de operetă." Răutăciosul Maiakovski, care vedea în Esenin un mare adversar în lumea poetică, spunea că Esenin dorea „să substituie vaca locomotivei."
Cel care se autodefinea „ultimul poet al satului rusesc", suporta, cu dificultate, Revoluția rusă din anul 1917, față de care poezia lui devine „o expresie dramatică". Dovadă-s și „Radunița" („Ziua pomenirii"), „Omul negru" și alte creații.
Poezia eseniană creează emoție, aducând ecouri din stepa rusească, de pe meleagurile Riazanului. Citindu-i poezia, auzi „freamătul mestecenilor", „glasul naturii", acea „putere a versurilor de o sinceritate absolută." Apropierea de natură, dar și de viața animalelor este evidentă: „Se țese zarea rumenă pe-un iaz cu țărmi molatici, / În codru plâng și-i strigătul cocoșilor sălbatici. //…// Știu, după cotul drumului, tu vei veni, sprințară, / În proaspăt fânul stogului ne-om așeza diseară. //…// Vei scoate șalul singură sub mângâieri și, beată, / Te-oi duce unde-s tufele și sta-vom noaptea toată. / Cocoșii pot, sălbaticii, să plângă depărtării. / Este-o tristeță veselă în rumeneala zării."; „Pe cerescul blid albastru, / Aburi blânzi de nori gălbui. / Toate dorm. Ca un sihastru, / Trist veghez când nimeni nu-i. // Codru-n pâclă, fără preget, / Suflă-un fum dulceag din el. / Povârnișu-și pune-n deget / Crăpăturide ger-inel. // Clipocește balta sură, / Clămpănește-un bâtlan pe ea. / Tocmai, ca o picătură, / Dintre nori se uit-o stea. // Cu-acea stea, sub neguri grele, / Vreau s-aprind păduri - să pier / Laolaltă-apoi cu ele / Ca un fulger lung pe cer."; „Ah, voi sănii! Și voi cai, voi cai! / Numai dracul v-a scornit, mișelul! / Peste stepă-n goană, cu alai, / Râde pân' la lacrimi clopoțelul. //…// Cântă-n spartul nopții, vizitiu, / Te-nsoțesc, de vrei, dar cu tristețe, / Despre ochii, vineți care-i știu / Și despre voioasa-mi tinerețe" //…// Sufletul mi-i, totuși, plin de rost, / Gerul și zăpadă-mi saltă țelul, / Fiindcă peste toate câte-au fost, / Râde pân'la lacrimi clopoțelul"; „Sania gonește, zările se sparg. / Bine-i cu iubita să te pierzi în larg. // Vântul cerne stele pe surâsul tău, / Peste câmp, de-a dura, fuge-un zurgălău. // Prin troiene, șargul, uite-l c-a turbat. / Undeva-n poiană joacă-un paltin beat. // Ne-om opri-ntrebându-l: Ce-i cu tine, ce-i? Și-auzind harmonici, vom juca tustrei."
Fenomen poetic din saloanele Petersburgului (Sankt Petersburgul de azi), Esenin era privit „ca o forță a naturii", prin acea aparte „sinceritate, prin talentul și teatralitatea poeziei lui." „Natura fericită a geniului lui" lua accente de suferință și sfâșiere, dublate de sentimentul durerii, cu substanță tragică: „Vânturi, vânturi pline de zăpadă, / Spulberați-mi viața ce s-a dus. / Vreau să fiu copil fără tăgadă / Sau o floare cu privirea-n sus. //…// Când răsună cornul de la stână, / Vreau pentru toți oamenii să mor. / Clopoțeii stelelor se-ngână, / Presărându-mi clinchetele lor. //…// Vreau, când caii sforăie-nebunii! / Să sărut o ramură cu ger. / Ci săltați-mi, labe ale lunii, / Ciutura tristeților la cer"; „Sunt ultimul poet cu satu-n glas, / Podeț umil de scânduri în cântare. / Fac liturghia mea, de bun rămas, / Mestecenii cădelnițând frunzare. // Cu flacără de aur, ca un semn, / Îmi ard făclia din trupesca-mi ceară, / Și, răgușit, al lunii ceas de lemn, / Mi-o bate pentru cea din urmă oară. // Curând veni-va oaspete de fier, / Pe-albastrul câmp, poteca o va-nfrânge. / El, lanul de ovăz, mutat la cer, / Cu mâinile lui negre îl va strânge. //…// Nechezul lor l-o suge-un vânt, solemn, / Jucându-și parastasul într-o seară. / Curând, ah, răgușitul ceas de lemn / Mi-o bate pentru cea din urmă oară."; „Focul vânăt e gonit de vânt, / Zările-au uitat să mă mai doară…/ De iubire-ntâia oară cânt, / La scandal renunț întâia oară. / Am fost crâng părăginit pe loc, / La femei și vodcă dam năvală / Nu-mi mai place azi să beau, să joc. / Să-mi pierd viața fără socoteală. //…// E de-ajuns să te privesc tăcut, / Să-ți văd ochii plini de tot înaltul, / Ca uitând întregul tău trecut, / Tu să nu mai poți pleca la altul. // Cârciumile le-aș uita pe veci, / N-aș mai ști nici versul ce înseamnă, / De-aș atinge-aceste brațe reci / Și-al tău păr ca floarea cea de toamnă. // Veșnic te-aș urma pe-acest pământ, / Depărtarea mi-ar părea ușoară…/ De iubire-ntâia oară cânt. / La scandal renunț întâia oară."
Esenin, cu sufletul lui mare, iubea animalele. Versurile din „Cântecul cățelei" ne conving: „Spre ziuă, sub căpița de secară, / Pe auriul snopilor plecați, / Cățeaua, în vifornița de-afară, / Fătase șapte cățeluși roșcați. // Până-n amurg, veghind încovoiată, / I-a răsfățat, lingându-i ne-ntrerupt, / Și se topea ninsoarea spulberată, / Pe fierbințeala pântecului supt. // Iar seara, când găinile se-așează, / Stăpânul casei a ieșit posac / Și unde mama pâlpâia de groază, / El pe toți șapte i-a băgat în sac. // În urma lui, fugind după desagă, / Cățeaua da-n nămeții de pe drum…/ Răpindu-i puii, apa din viroagă / Scâncea curgând sub botul ei, acum. / Apoi, când se-nturna șovăitoare / Și singură, înspre culcușul ei, / Deasupra casei i-apăru pe zare, / În locul lunii, unul din căței. // Străină, zgribulită și-n neștire, / Privea la chipu-i 'nalt și depărtat, / Iar luna plină, lunecând subțire, / După colini a dispărut treptat. // Și cum atunci, când cineva-n ogradă, / Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins, / Ca stele mari de aur în zăpadă, / Cățeaua ochii triști și i-a prelins." Câteva versuri și din poezia „Vaca": „Fără dinți, flămândă, slăbănoagă, / Coarnele-s răboj de ani și-amar, / Suduind și repezind din ghioagă, / Spre imaș, o mână un văcar. // Inima-i nu-și află alinare, / Șoarecii rod bietul ei bârlog, / Vaca se gândește, cu-ntristare, / La vițelul mic și pintenog. // Oameni răi i l-au răpit, îndată, / Bucuria dragostei s-a frânt. / Sub un tei, de-o cracă spânzurată, / Pielea lui se leagănă în vânt. // Când s-o coace hrișca pe câmpie, / Urmând soarta fiului vioi, / Or să-i lege gâtul c-o frânghie / Și-o vor duce la cuțit, apoi. // Coarnele-n țărână or să-i cadă, / Jalnic se vor stinge ochii buni, / Mergând, vaca albe lunci visează / Și pășuni mănoase,…și pășuni…"
În anul 1918, Esenin se stabilește la Moscova. Alt loc, alt mediu care nu-i era prielnic, unde scrie și publică „Ana Sneghina" și „Spovedania unui derbedeu", în anul 1921 terminând poemul „Pugaciov".
În anul 1921, în Rusia venea celebra dansatoare americană Izadora Duncan. Esenin o cunoaște din anul 1922, după care urmează o călătorie prin țări din Europa (Belgia, Franța, Italia) și în America. La 11 ianuarie 1923, Esenin părăsește SUA, întorcându-se în Rusia, după ruptura cu Izadora Duncan. Pleacă la Baku, unde concepe „Motivele persane", publică în același an, „Moscova cârciumărească", dar și poemul „Căpitanul pământului", dedicat lui Lenin. Se căsătorește cu nepoata lui L. N. Tolstoi.
Tot mai mult se vede în poezia lui o sfâșiere, o dedublare între „tânărul frumos, politicos, tandru, cu acel păr bălai" și „bețivanul turbulent" al „Moscovei cârciumărești". O contradicție spirituală în încercarea de a se smulge unei realități cu care nu se putea împăca. Cu toată această „substanță tragică", Esenin oferea, prin poezia lui, acea „stare de miracol", când scrie capodopere într-un ritm uluitor al „identității de sine". Dovadă-i acea „Scrisoare mamei", din anul 1924: „Tot mai trăiești, bătrâna mamă? / Ție, cu supunere, mă-nchin! / Mica-ți casă, seara de aramă, / Lumineze-o pașnic și senin. / Mi se scrie că ești tulburată, / Că ți-e dor de mine ne-ncetat, / Că ades bați drumul, supărată, / În paltonul vechi și demodat. //…// Ca-n trecut, mi-i inima duioasă, / Am un vis, un vis pe care-l storc: / Să mă smulg din dorul ce m-apasă / Și la noi, acasă, să mă-ntorc. / Eu voi reveni, pe când răsfață / Pomii-n floare, satul meu tăcut, / Dar să nu mă scoli de dimineață, / Cum opt ani în urmă, ai făcut. //…// Fie-ți, deci, neliniștea uitată, / Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat, / Nu mai bate drumul, supărată, / În paltonul vechi și demodat...".
Bogați ani ai „stării de miracol", ultimii ai vieții lui, ca mare poet care a lăsat în urmă și versurile: „Ne ducem toți, câte puțin, mereu / Către-un liman de tihnă și-mpăcare. / Poate curând va trebui și eu / Bulendrele să-mi strâng pentru plecare. / O, dragi mesteceni, gingași și subțiri! / Și tu, pământ! Și voi câmpii, ca marea! / În preajma sorocitei adormiri, / Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea. //…// Acolo, știu că nu foșnește-n zări, / Cu gâturi lungi, de lebădă, secara… // De asta-n preajma tainicei plecări, / Eu mă-nfior și-mi simt adânc povara. // Acolo, știu că nu vor mai fi fagi, / Nici holdele cu aur viu pe nume…/ De asta, poate, mi-s așa de dragi, / Toți oamenii cu care trec prin lume."
Cu o uluitoare simplitate, dar genială, Esenin, dezrădăcinatul, hulitul, rătăcitorul, neadaptatul rămâne „poetul emoțiilor umane". Conștiință a sufletului rus, ne-a lăsat o poezie a sincerității. Termină „Omul negru", duce o viață dezordonată și boemă, sub „accentuatul presentiment al morții", cu dese încercări de sinucidere.
În anul 1925 plecă la Petersburg (devenit orașul Leningrad), trage la hotelul „Angleterre", în care a mai locuit cândva cu Izadora Duncan. Iar când trecutul îi arată un chip străin, cel din „Omul negru", ca o prefigurare a morții, dar ca și „vitalitate a suferinței" în fața „crizei ființei", dar și a „onoarei și spaimei", lasă o scrisoare, iar în noaptea de 27-28 decembrie 1925, își pune capăt zilelor. Lasă cele câteva cuvinte, scrise cu sânge: „Să trăiești nu-i ceva nou, dar nici să mori nu-i ceva nou!".
El, Esenin, prin poezia lui, urcă în corabia, „în care azi toți plutim spre țărmuri noi".
(Precizare. Toate poeziile, cuprinse în editorial, au fost traduse de George Lesnea)
