„Se spune că nimenea nu poate să iasă din propria sa piele. Nu-i adevărat. Se poate ieși. Totul depinde numai de faptul în ce măsură ești dispus să sângerezi." (Lucian Blaga)
Tinerețea o poți înțelege, dar, mai ales, trăi divers. Am fi niște impostori dacă i-am atribui cadre rigide de existență. La fel cum nici nu putem vorbi de un dogmatism al tinereții. E adogmatică în cel mai deplin sens al termenului. Faptul că deținem din ce în ce mai mult tendințe de dogmatizare sau clișeizare nu schimbă deloc datele problemei.
Așa că tinerețea poate fi vârsta la care experimentezi, pe de o parte, un excedent de viață. E prisosul sau surplusul care te face să fi un client al vieții dispus să cheltuiești zilele oricum, fără să ți cont de o posibilă criză existențială. Pe de altă parte, la tinerețe poți fi obișnuit să faci abuz de viață, adică să profiți de ea în chip nedemn, considerând-o un bun ca oricare altul, fiind supusă uzurii, și în consecință susceptibilă de inutilitate. În acest sens, te gândești că totul merită trăit intens, fără să ți cont de niciun criteriu valoric, care te-ar putea valida drept responsabil în privința modului de a fi în viață. Am putea înțelege, de pildă, sub o curată înrâurire a spiritului virtuților, că viața este ea însăși plus contrariul ei. Adică, ne convingem din ce în ce mai mult, schițând o gramatică a existenței, că pentru a fi viu trebuie să mori puțin câte puțin în fiecare zi spre a învia într-un belșug de viață, deloc sterilă sau anostă, și, că nu mori inutil, spre a te risipi în neființă. Dimpotrivă, moartea de zi cu zi îți împrospătează viața de zi cu zi. Iar pentru a nu risca îndolieri inutile sau înțelegeri păguboase, voi fi și mai explicit. Orice virtute, ca să se nască în noi, să prindă viață, trebuie să treacă prin travaliul morții sinelui păcătos, care e tot una cu imensa capacitate omenească de a renunța, expulza sau schimba răul din noi, spre a te oferi curat Celui care seamănă spre rodire de viață. De fapt, tot ce e viu și frumos în noi, diseminându-se și în alții, stă pe o jertfă, care înseamnă, înainte de toate, moarte de dragul vieții. Cu toate acestea, „ pentru cei mai mulți oameni, moartea este numai un pretext de dispariție; pentru foarte puțini, moartea ține de textul vieții, ca o împlinire a acesteia, ca un punct pe «i»." (Lucian Blaga, Aforisme, Ed. Humanitas, 2008, p. 205) Așadar, de tineri ar trebui să înțelegem că viața nu este numai viață, ci viață punctată ritmic cu morți provocatoare de elanuri spre viață, întocmai precum inima din noi zvâcnește între viață și moarte, dar moartea nefiind altceva decât acel punct pe care inima îl atinge ritmic în fiecare secundă o dată, tocmai pentru a-și lua elanul spre viață. Apoi, mergând pe firul tinereții, constați încercări, aș zice nejustificate, de a face o cură de bătrânețe în plin status juvenil. Acum, ai parte de tineri-bătrâni cu apetit paternalist, cu rigoare filozofală de tipul lui „eu le știu pe toate" sau chiar cu petenții de blazon, într-o heraldică deloc originară, dar cu siguranță în tușe de graffiti. Până la urmă, a sta sub un blazon nu e nimic rău, dacă acesta este expresia unei culturi și educații transmisă din generație în generație. Din păcate, însă, pentru cei mai mulți, blazonul a devenit simbolul unei originalități închipuite, deloc muncite. Dar să nu uităm că „cel ce forțează originalitatea uzurpă prerogativele muzelor." (Lucan Blaga, op. cit., p.158) Dincolo de toate aceste aspecte, mi se pare mai justificat ca la bătrânețe să te bucuri de o cură de tinerețe, evident, și atunci, fără sforțări care întrec buna-cuviință sau fără ostentații infantile.
Desigur, n-aș vrea să las impresia că tinerețea poate fi delimitată prin considerațiile de mai sus. Asta, cu atât mai mult, cu cât lucrez în mijlocul tinerilor, le simt palpitul existențial, citesc în ei aspirațiile și dezamăgirile. Nici nu mi-ar plăcea să fiu etichetat drept moralistul predilect, pentru simplul motiv că am enumerat câteva atitudini care problematizează tinerețea. Mai degrabă mă simt vizitat de convingerea că „frumusețile lumii sunt tentațiile sfinților, iar urâțeniile lumii sunt tentațiile moraliștilor." (Lucian Blaga, op. cit., p.103) De aceea, dacă am așezat tinerețea sub asediu, am făcut-o conștient că existența ei poate fi vulnerabilizată de tot soiul de ideologii și concepții de viață morbide, dar, în același timp, încrezător în forța izbăvirii ei de sub tutela acestora.
Într-o lume parazitată de hedonism și agnosticism sau de melanjul agnosticismului hedonist (plăcerea necunoașterii), tinerii și tinerețea se pot resimți de pe urma unei vieți în derivă. Alternativa culturală și profund creștină a vieții, cu regăsirea unei încrederi trainice în iubirea și bunătatea lui Dumnezeu, exprimată fără tăgadă în Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeul Întrupat, oferă șansa salvării din universul „concentraționar" al limitărilor impuse de păcat și al autosuficienței generate de idolatrizarea propriei persoane. A paria pe Dumnezeu în tinerețe nu presupune niciun risc, pentru că: „Numai binecuvântarea Domnului îmbogățește, iar truda zadarnică nu aduce spor." (Pildele lui Solomon 10, 22) sau „Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândește-te la Dânsul și El îți va netezi toate cărările tale." (Pildele lui Solomon 3, 5-6) Întrucât tinerețea e și „vârsta tuturor posibilităților", a „marilor cuceriri" sau „a închipuirilor că ești legendarul Prometeu", iar dintr-o altă perspectivă și „vârsta trăirilor cucernice în sânul lui Dumnezeu", vă propun, în cele ce urmează, o scurtă incursiune în „fișa de post" a tânărului postmodern, cu o existență de cele mai multe ori în stare de asediu.
Întâi de toate, înțeleg tinerețea ca pe un aforism existențial, în sensul cel mai propriu al noțiunii. Dacă aforismul e o afirmație care prezintă un Adevăr condensat, într-o concentrație maximă, tinerețea e tocmai vârsta care concentrează în sine potențialități dintre cele mai variate, care se cer activate și validate în decursul existenței. Pe de altă parte, aforismul este și o maximă, o sentință cu mesaj percutant, la fel cum și tinerețea e „maxima" vieții, în sensul că totul se trăiește intens, în concentrație: și virtutea și păcatul. Viața în sine, la tinerețe, e un joc al esențelor tari, de tipul: bucurie/tristețe, dezamăgire/încântare, deprimare/exaltare, depravare/moralitate… Aș spune chiar, fără nicio doză de romantism, că Tinerețea e „Banchetul" Conștiinței, din care aceasta iese ori stăpână pe sine, ori îmbătată de aburii frivolității (a faptelor ușuratice); Maturitatea este „Ospățul" Rațiunii, în care se filtrează valorile și se evidențiază caracterele; iar Bătrânețea e „Dineul" cu convingerile reale, reflecțiile autentice și implicările concrete.
De la prima vedere, identificăm cel puțin două maniere bine conturate de a întrupa tinerețea: Mai întâi, devine evidentă Tinerețea de protocol sau de paradă, de cele mai multe ori asediată de: Obsesia imaginii cu care te livrezi/vinzi pe piața unei lumi în fierbere după modele și tipi arătoși. Nu e altceva decât o pervertire a realității iconice din noi, pentru că omul e Chip al lui Hristos și nu o imagine gravată în pixeli sau de tipul Full HD; Complexul originalității, în virtutea căruia sfidezi Tradiția ca fiind ceva perimat și prea conservator, iar instituțiile tradiționale ca sedii ale obscurantismului. Asta doar pentru că-ți dorești să fi un exemplar unicat în felul în care te expui, dar fără să-ți pese de unicitatea și irepetabilitatea ta ontologică, ca dat creatural dumnezeiesc; Inflația sau excesul eului propriu, adică punerea pe piață a unei cantități exagerate de „eu", ceea ce creează premiza sfidării și desconsiderării celorlalți, a atrofierii alterității, a idolatrizării sinelui printr-un narcisism dizolvant. Ești cuprins de iluzia de a fi rege într-o lume în care i-ai despuiat pe toți de însemnele regalității ființiale, precum: libertatea, raționalitatea și iubirea; Eliminarea rușinii din peisajul conștiinței, deoarece descotorosindu-te de rușine aplici cu succes un comportament fără scrupule; și, în sfârșit, o înstrăinare de Dumnezeu, care e plasat sub asediul indiferenței, uitării și negării.
La antipozi, se situează Tinerețea ca ofrandă, animată de: bunul-simț, buna-cuviință, bunătate și apetit pentru cunoaștere. Este adevărat că există multă inteligență pe piață și se face caz de ea fără menajamente, dar e prea puțină inteligență susținută și de exemplaritatea umanității. Pe de altă parte, să nu uităm că „paroxismul prostiei îl atinge nu prostia, ci inteligența" prost gestionată și întrebuințată, iar „o vorbă de spirit, oricât de strălucitoare, își are și ea mormântul… în urechile prostului." (Lucian Blaga, op. cit., p. 318 și 26); Cultura libertății, înțeleasă ca libertate de opțiune, de revoltă și de curiozitate. Printre altele, libertatea e centrul metafizic al omului, în sensul că ne dovedește indubitabil că suntem creați după Chipul lui Dumnezeu, dar mai ales asigurându-ne și un climat propice întâlnirii cu acest Dumnezeu, ascuns și revelat deopotrivă; Entuziasmul credinței în Dumnezeu. În Iisus Hristos crezi doar prin iubire, rugăciune și des-pătimire, toate într-o relație personală. Cu privire la acest adevăr, ni s-a spus: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem." (I In 4, 9) sau „Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice. Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu." (In 6, 68-69) Cu toate acestea, adeseori, „Dumnezeu ne apare sub forma unui semn de întrebare (?) care, când se apropie de noi, ia înfățișarea semnului exclamativ (!). Adică El e sau problemă sau imperativ." (Lucian Blaga, op. cit., p. 156) În final, nu trebuie uitată nici Iubirea care alungă frica, jertfelnică, totală, plenară, dusă până la capăt, într-un cuvânt dumnezeiască, plasată în antiteză cu iubirile impregnate de erotism, egoism, posesiune și plăceri casante.
Așadar, dragi tineri, nu întârziați prea mult prin zonele periferice ale existenței. Atacați centrul, substanța, frumosul vieții! Sunt sigur că nu veți regreta. E drept că „în fața frumuseții ai sentimentul că-ți riști viața, dar într-un fel agreabil." (L. Blaga, op. cit., p. 156) Deci, merită! Nu vă înfricoșați!
