Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc -
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu și cum ai trăi
De-ai avea mamă și-ar muri?!
Ce-ai face tu și cum ar fi
De-ai avea copii și-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic.
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic.
Dar numai prin propria-mi viață trăiesc.
Nu frică, nu teamă -
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii.
Fratele nostru basarabean Grigore Vieru a vorbit cum puțin alții au făcut-o despre această dimensiune existențială, moartea, și raportarea ei la relația mamă - copii.
Dacă bucuria nașterii aduce sens și semnificație vieții, pierderea copilului de către mamă (părinți) este un maxim al durerii, sfâșietoare și devastatoare. Cum să te împaci cu gândul că îngropi ceea ce ar fi trebuit să te îngroape pe tine, să-ți urmeze și să continue visele tale? Cum să accepți că zborul propriului copil se frânge în plin avânt, nerămânându-ți decât plânsul continuu, deznădejdea, nemângâierea?
Cuvintele sunt de prisos și nu vor putea nicicând închide rana unei pierderi nefirești, absurde, în afară de logica timpului, înainte de împlinirea destinului.
Rămân amintirile, copleșitoare, într-o permanentă reîntoarcere neputin-
cioasă. Privim fotografii cu nostalgie și speranța reîntâlnirii dincolo de veacuri.
Chipurile dragi au rămas întipărite în adâncurile inimii și ale memoriei și nu trebuie prea mult și mare efort ca ele să devină pentru o clipă prezent, o clipă trecut, o clipă speranță.
Mereu ne gândim ce e moartea - dacă e dar sau dacă e pedeapsă, dacă ea vine prea devreme sau prea târziu, dacă suntem pregătiți sau nu pentru o lungă călătorie fără întoarcere în această lume.
„Celor duși de noi nu le mai este dor!" - ne spune o inscripție de pe o piatră funerară, descoperită de Vasile Pârvan la Tomis.
Dar nouă, cât de dor ne e de cei care s-au dus? Și ce mai putem face ca acest dor să nu ne copleșească, să nu ne răpună?
Această carte este o fărâmă dintr-o luptă cu aminti-rile, cu durerea, cu neacceptarea sorții.
Ea vine să ne dea iluzia că moartea nu există, câtă vreme cei care nu mai sunt, sunt vii în noi.
Dar, totuși, ,,unde sunt cei care nu mai sunt"? ,,S-au ascuns/ În lumina celui nepătruns" - ne răspunde Nichifor Crainic la propria-i întrebare, la întrebările noastre.
