Lecţia de viaţă pe care mi-am propus să v-o relatez am aflat-o prin intermediul unui prieten reîntors, de curând, din America, prieten care mi-a dăruit o carte ce îl are ca protagonist pe Baruir Nersesian, un armean scăpat din evenimentele tragice din anul 1915. Baruir Nersesian a scris cartea, prin dictare, în anul 1994, la vârsta de 99 de ani, probabil pentru a lăsa moştenire generaţiilor care i-au urmat lecţiile de supavietuire pe care le-a trăit.
Născut în Sabin Karahisar (Karesar), în anul 1904, rememorează în cartea ,,Am trecut prin Valea Morţii", o carte autobiografică scurtă, dar de un mare dramatism, aspecte din viaţa sa, trăită în cursul evenimentelor din 1915- 1922, perioada în care peste 1.200.000 de armeni din Anatolia şi Armenia de Vest au fost ucişi. Acest genocid, neasumat de către Turcia, a fost recunoscut de parlamentele a 29 de state în anul 2015.
În cuvinte simple, reuşeşte să descrie drama pe care a trăit-o începând cu luna mai 1915, an în care avea 11 ani. Cu toate acestea, a înregistrat întreg dramatismul situaţiilor în care a fost pus, trăirile proprii, dar şi ale celor din jur.
Rememorează uciderea de către un grup de turci a preotului, pe care l-au legat în casa căreia i-au dat foc, uciderea fratelui mai mare, momentele despărţirii copiilor de mamele lor, biciuirea femeilor care, vlăgiute de drum, nu mai puteau merge, smulgerea unui prunc de la sânul mamei şi aruncarea lui în apele râului Kayl, modul în care mama sa, conştientă că vor fi ucişi, l-a vândut unui turc bogat pentru a-l salva, nenumăratele slujbe umilitoare pe care le-a efectuat la diverşi turci bogaţi, dându-se turc, prin schimbarea numelui, peripeţiile prin care a trecut, foamea pe care a răbdat-o, culcuşul pe care şi-l făcea seara în grămada de bălegar, într-un cuvânt, tot calvarul pe care l-a trăit în această perioadă pentru a-şi asigura supravieţuirea.
După armistiţiu, cu chiu cu vai, cei care au scăpat s-au întors prin satele şi oraşele lor, unde au găsit doar case arse şi nenumărate ruine. Printr-o veche cunoştinţă, a fost găsit de reprezentanţii Uniunii Patriotice Armene din America. Această asociaţie a întocmit liste cu orfanii supravieţuitori şi a început să le caute familiile. Între timp, a fost dus într-un orfelinat din Constantinopol unde a stat până în primăvara anului 1922, când toate orfelinatele de acolo au fost mutate pe insulele greceşti. Erau peste 60.000 de orfani, fete şi băieţi. Baruir a ajuns în insula Corfu, unde a primit vestea că tatăl său trăieşte şi se află în România, unde lucra ca lustragiu într-o gară din Moldova. Tata i-a promis că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a-l aduce alături de el în România. Cu mari eforturi, a ajuns la Atena şi apoi în portul Pireu, de unde s-a îmbarcat pe vaporul Prinţesa Maria, care urma să-l aducă la Constanţa.
Revederea cu tatăl, singurul supravieţuitor din familia care era formată din mama, cinci fraţi, cumnata şi cei doi copii ai fratelui mai mare, îl face să conchidă: ,,După ce-mi îmbrăţişasem mama pentru ultima oară, am trecut prin Valea Morţii; iar acum, în braţele tatălui meu, întâmpinam viaţa. Ce tulburătoare şi plină de înţelesuri e viaţa: spaimă, despărţire, singurătate, reunire, din nou, bucurie şi viaţă..."
În anul 1929 Baruir Nersesian s-a mutat în Bucureşti, unde şi-a deschis o prăvălie de băcănie şi coloniale. Acolo şi-a găsit viitoarea soţie, cu care s-a căsătorit în anul 1933. Viaţa i-a binecuvântat cu doi băieţi: Sarkis şi Mâgârdici (acesta i-a dat prietenului meu cartea cu dedicaţie pentru mine). În anul 1964 familia a decis să plece în S.U.A., unde au deschis o prăvălie - cafenea în Queens,
New-York. Curând, locul a devenit punct de întâlnire şi socializare al armenilor şi al românilor care îşi deapănă amintirile. Impresionant este faptul că nu găseşti în carte sentimente de ură, cuvinte de ocară sau alte forme de limbaj care să deranjeze. Scopul ei este, după cum mărturiseşte părintele Arhimandrit Anuşavan Danielian, care a scris Cuvântul introductiv, să tragă un semnal de alarmă în legătură cu genocidele care au loc în lume şi în sec XXI. Cartea este un îndemn la demnitate, la respect faţă de fiinţa umană, la toleranţă şi omenie. Mulţumesc, Mâgârdici că, deşi nu ne cunoaştem, m-ai făcut părtaşă la drama tatălui şi la lecţia de supravieţuire a acestuia! Am scris acestea în memoria lui, a familiei tale dispărute în acei ani şi a tuturor armenilor ucişi în acele vremuri tulburi.
