Praznicul Învierii din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos (Sfintele Paşti) este cea mai veche şi cea mai mare sărbătoare în creştinism, ziua în care Mântuitorul, după patima şi îngroparea Sa, a săvârşit cununa minunilor Sale, înviind din morţi. Sărbătoarea Învierii Domnului se mai numeşte şi „sărbătoarea Sfintelor Paşti". Această numire a fost împrumutată de la sărbătoarea Paştilor din Vechiul Testament, instituită de Moise în amintirea ieşirii evreilor din Egipt, prin care aceia au scăpat de robie şi au revenit în pământul făgăduinţei. De la acest fapt, sărbătoarea iudaică s-a numit „pasha"(cuvânt de origine egipteană) adică trecere de la robie la slobozenie. Sărbătoarea ţinea la evrei şapte zile, începând cu ziua de 14 Nissan, dată care cădea odată cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Evreii serbau această sărbătoare prin înjunghierea unui miel de un an, pe care îl frigeau, mâncându-l cu verdeţuri amare şi pâine nedospită sau azimă; de aceea sărbătoarea aceasta se mai chema şi a „azimelor". Această sărbătoare a ales-o şi Mântuitorul pentru a săvârşi în timpul ei jertfa Sa pentru mântuirea oamenilor, pătimind pe cruce şi înviind a treia zi, precum scrie în Sfânta Evanghelie. Sărbătoarea Învierii ţine trei zile la rând.
În primele trei-patru secole, creştinii, sub numirea de „Paşti", aminteau patimile şi Învierea Domnului, iar pentru indicarea separată a fiecărei părţi a serbării întrebuinţau două numiri: „Paştile crucii", adică zilele Sfintelor Patimi, şi „Paştile Învierii", adică serbarea Învierii. Serbarea celor două părţi se săvârşea în două feluri deosebite: prima cu post şi întristare, a doua cu mare bucurie. Aceste două serbări, 14 Nissan şi 16 Nissan, au adus neînţelegeri între creştinii primelor trei secole în ceea ce priveşte data şi modul serbării Paştilor, mai ales că Paştile creştinilor coincidea uneori cu cel iudaic. Biserica a înlăturat aceste neajunsuri fixând reguli precise pentru data serbării Paştilor creştine. Prin Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325 s-au hotărât mai multe detalii referitoare la această sărbătoare.
S-a stabilit de pildă ca Paştile să se serbeze totdeauna duminica. Această duminică va fi cea care urmează după prima lună plină care apare după echinocţiul de primăvară (21 martie). Dacă această duminică va coincide cu 14 Nissan (Paştile iudeilor), Paştile se vor serba duminica următoare. Potrivit acestor reguli, data Sfintelor Paşti poate să varieze într-un interval de 35 zile, dintre 22 martie şi 25 aprilie (aceste date sunt socotite pe stilul vechi, de aceea noi, transpunându-le în calendarul îndreptat, care e cu 13 zile înainte, serbăm de fapt Paştile între 4 aprilie şi 8 mai).
Această „sărbătoare a sărbătorilor" a fost ţinută cu multă strălucire încă din timpul Sfinţilor Apostoli şi de-a lungul veacurilor până astăzi. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că „ea se înalţă ca soarele înaintea stelelor". Ziua aceasta este cea mai mărită şi solemnă dintre toate zilele anului. Ea ne aduce aminte de trecerea de la întunericul păcatului la lumina mântuirii, de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer prin moartea şi Învierea Domnului. Creştinii o serbau cu lumini aprinse, se îmbrăcau în haine noi şi se salutau până la Înălţare cu cuvintele „Hristos a înviat!", la care se răspundea: „Adevărat, a înviat!". În cinstea măritului praznic, împăraţii eliberau pe mulţi condamnaţi la temniţe, stăpânii slobozeau pe sclavi, iar toţi creştinii făceau acte de pietate şi de milostenie. Se mâncau ouă roşii, oul fiind simbolul lumii şi al eternităţii, iar culoarea roşie amintind sângele Domnului curs pe cruce pentru mântuirea noastră. Tot în legătură cu sărbătoarea Paştilor se făcea în vechime şi botezul catehumenilor, iar împăraţii creştini au oprit în aceste zile petrecerile de tot felul. Până la Înălţare, în biserici nu se îngenunchia, iar în Săptămâna Luminată uşile împărăteşti stăteau deschise, întrucât prin învierea lui Hristos s-a deschis calea noastră spre cer. Desigur, multe dintre rânduielile din acele vremuri se regăsesc şi azi în modul de a prăznui sărbătoarea Paştilor.
