Prezenţa unui european de sex bărbătesc în inima Iranului, oricare ar fi el, prezintă curiozitate, interes şi preocupare pentru oamenii locului. Alături de ei în fiecare zi, la lucru, vecinii, în apartamentele sau casele lor, la taclale, la un ceai, o ţigară, în magazinele mai mari sau mai mici, la restaurante şi evenimente, procesiuni şi aniversări (zile de naştere, naşterea unui copil în familie, sărbători religioase ş.a.) de tot felul. Pentru ei era o mândrie, iar pentru mine o mare satisfacţie. La mai toate aceste acţiuni, la baza lor, mai întotdeauna, cuvântul de ordine era Coranul, cartea sacră a tuturor musulmanilor, care cuprinde revelaţiile făcute de Hoda (Dumnezeu) prin intermediul profetului Muhammad, considerat a fi însuşi Cuvântul acestuia. O inimitabilă simfonie ale cărei sunete îi mişcă pe oameni până la lacrimi, extaz şi bucurie.
„Coranul este cuvântul lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui vom intra în paradis", îmi spunea un vecin, Aly Reza, din imediata apropiere a locuinţei mele, situată vizavi de Facultatea de filologie a Shirazului, invitat de către acesta sub o umbrelă din curtea casei lui înconjurată de un zid de cărămidă înalt ca pentru o cetate, la o îngheţată (bastany) şi o relaxantă răcoritoare din zer de oaie (abaly). Ne aşezăm amândoi, toropiţi de căldura serii, pe nişte scaune confortabile, şi, firesc, intrăm în vorbă despre una şi despre alta. Partenerul meu de dialog încă de la bun început mă surprinde cu următoarea întrebare: „Dusteman (prieten drag) ai văzut cumva filmul «Zorba grecul» de Nikos Kazantzakis? Să ştii că datorită filmului «Zorba Grecul», intrat în conştiinţa multor naţiuni, asemenea lui Falstaff sau Sancho Panza, Zorba ne oferă o cheie pentru înţelegerea lumii, spectacolul violenţei şi al măştii. Fiecare neam, fiecare epocă pune pe chipul lui Dumnezeu propria sa mască, dar dincolo de toate măştile, în toate epocile şi la toate neamurile se află în veci acelaşi neschimbat Dumnezeu. Nu are importanţă dacă suntem creştini, evrei sau musulmani. Dacă avem credinţă în Dumnezeu, facem fapte bune şi credem în ziua de apoi, vom intra în paradis, indiferent de religia pe care o avem.
Nimic nu va veni asupra noastră decât ceea ce ne-a fost dat de Alah. Alah cunoaşte din vecie destinul fiecărui om. El este cel care cauzează faptele fiecăruia şi îi face pe unii să creadă, iar pe alţii, aşa cum eşti dumneata, să nu creadă (aluzie la faptul că eu sunt creştin şi nu cred în tot ce îmi spun ei!). Fii sigur, Alah cunoaşte lungimea zilelor şi calea adevărului, fără ca cineva să se poată opune!" După un moment de meditaţie, tăcere şi reflecţie, îi răspund lui Aly Reza, vecinul meu: „Diferenţele dintre islam şi creştinism au fost şi sunt foarte mari. O primă cauză a urii islamice, cred că eşti de acord cu mine, faţă de lumea occidentală preponderent creştină este bazată pe conflictul dogmatic al celor două religii, pe faptul că atât creştinismul, cât şi islamul se consideră două religii universale, născând mai tot timpul o stare conflictuală din punct de vedere religios-misionar. Unul din factorii care a declanşat fundamentalismul islamic a fost imperialismul occidental, musulmanii fiind tot mai conştienţi că pericolul pierderii identităţii lor religioase vine dinspre occident". Aly Reza mă aprobă convingător prin mişcarea capului în semne de „da".
„Ascultă, vecine, de la mine: occidentalii nu vor uita niciodată, şi sunt consternaţi de faptul că Iranul, încă, mai aplică pedepse schizofrenice care amintesc de Evul Mediu timpuriu: lapidări publice, spânzurători, tăierea degetelor şi a membrelor. Molahii conservatori încăpăţânaţi în provincii şi pustietăţi nu renunţă nici azi la aceste practici. La baza tuturor acestora stă scopul spiritual de al sluji pe Hoda (Alah) şi de a ne pregăti pentru paradis?!" Tăcere!
În Iran, condamnarea la moarte nu a fost şi nici nu cred că va fi abolită vreodată. Condamnaţii la moarte sunt executaţi prin împuşcare sau prin spânzurare. Bărbaţii sunt urcaţi pe caroseria unui autobuz, în locuri, şi la ore bine alese, de obicei la baza unui pod. Li se pune ştreangul la gât legat de ancora superioară a podului, după care autobuzul se pune in mişcare. Apoi, corpurile neînsufleţite ale condamnaţilor oscilează bătute de vânt ca nişte păpuşi!! Femeile condamnate la moarte sunt introduse într-un sac, pentru a nu stârni milă şi compasiune, după care sunt bătute cu pietre până îşi dau obştescul sfârşit, dacă nu cumva sunt împuşcate. Culmea ironiei, asistenţii aplaudă halucinanta scenă a execuţiei!!! Conform Amnesty International, Iranul rămâne una dintre ţările cu cele mai multe execuţii, aflată pe locul 2 după China, pentru tot felul de infracţiuni, în special pentru „infidelitatea" femeilor.
(va urma)
