Pentru săvârșirea cultului creștin sunt necesare anumite materii, care sunt binecuvântate ori sfințite și care servesc ca semne simbolice în raport cu adevărurile supranaturale ale credinței sau ca mijloace (instrumente) necesare la îndeplinirea actelor liturgice. Pintre materiile întrebuințate în cult se numără și tămâia.
Tămâia este sucul (rășina) unor arbori, care ajungând în contact cu aerul, se încheagă la fel ca și rășina brazilor. Ea era adusă ca ofrandă la templul iudaic, iar în creștinism este considerată ca un prinos sfânt, al cărui fum înmiresmat însoțește toate actele cultului.
În cultul Vechiului Testament trebuia să se aducă dimineața și seara sacrificii de tămâie pe altarul special amenajat în Cortul Mărturiei și apoi în temple, numit altarul tămâierii; pe acest altar nu se ardea numai tămâie curată, ci erau amestecate încă patru ingrediente. Proorocul Maleahi prezice că, după venirea lui Mesia, se va aduce jertfă de tămâie de la răsăritul soarelui până la apus.
În cultul creștin găsim întrebuințarea tămâiei încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, canonul 3 al Sfinților Apostoli spune: „…Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în altar decât untdelemn pentru candele și tămâie la vremea aducerii înainte". Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale, inspirat de tămâierile din Vechiul Testament, zice că Mântuitorul S-a dat pe Sine jertfă lui Dumnezeu pentru noi „spre miros de bună mireasmă", iar în alt loc, vorbind despre apostoli, zice că ei sunt lui Dumnezeu „bună mireasmă".
Despre folsirea tămâiei în cadrul Sfintei Liturghii găsim mențiuni în rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob și în Liturghia Sfântului Marcu, iar mai târziu și în liturghiile Sfinților Vasile și Ioan Gură de Aur, unde avem și formule speciale de binecuvântare a tămâiei folosite la cădire.
Dar tămâierea nu era folosită numai în cadrul Sfintei Liturghii, ci și la alte sfinte slujbe și manifestări de cult, ca: procesiuni, înmormântări și altele. Obligația tămâierii o aveau diaconii; de aceea Sfântul Arhidiacon Ștefan este zugrăvit de obicei cu o cădelniță în mână. Din pricina mirosului plăcut pe care îl răspândește, îmbălsămând aerul și alungând miasmele, tămâia în Sfânta Scriptură este privită ca un simbol al rugăciunilor pioase, care, asemenea fumului de tămâie, se ridică în sus, ca unul dintre cele mai prețioase daruri de jertfă aduse lui Dumnezeu. Astfel de daruri au fost aduse și Pruncului Iisus de către magi: aur, smirnă și tămâie. Smirna este tot un fel de tămâie, însă mai de preț și cu un miros mai plăcut decât al tămâiei.
Tămâierea are două înțelesuri: când se tămâiază persoane sfinte sau icoane, ea este semn de venerație și respect, iar când se tămâiază lucruri asupra cărora se invocă trimiterea harului de la Dumnezeu-Tatăl, simbolizează harul Sfântului Duh, care ni se trimite de sus, după cum spune și rugăciunea tămâierii. Precum se știe, ea este simbolul rugăciunilor noastre, care se înalță spre Dumnezeu ca fumul de tămâie. Cei 24 de bătrâni din viziunea Sfântului Ioan evanghelistul au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute și năstrape de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților. Același înțeles îl au și cuvintele Psalmistului când zice: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele (este ca o) jertfă de seară". Pentru tămâierile sau cădirile din rânduiala sfintelor slujbe se întrebuințează cădelnița (cățuia sau tămâierul), în care se pune tămâia.
