Este o zi senină. Soarele strălucește și e foarte cald, neobișnuit de cald pentru o zi de primăvară. Mirosul florilor, care pătrunde prin fereastra clasei larg deschisă, este de-a dreptul îmbietor. Fluturii, albinele și buburuzele mișună pe pământul care se încălzește din ce în ce mai mult. Văd păsările călătoare, care, întoarse din țările calde, sunt dornice să-și găsească locurile pentru a-și reconstrui cuiburile.
- Azi, copii, mergem la joacă în parcul de lângă școală!, ne-a spus doamna învățătoare fără să observe că am sărit în sus de bucurie, fiind preocupată să strângă desenele noastre de pe mese.
Mi-am găsit un loc de joacă la groapa de nisip. Doamna învățătoare trece pe lângă mine și se așează pe cea mai apropiată bancă. Pe aceeași bancă de lemn putrezit și cu ramele ruginite, stă o femeie bătrână, bătrână și zbârcită. E o bunicuță scundă, cu părul lung, alb ca neaua și prins în coc. Rochia neagră de pe ea e cu vreo trei numere mai mare decât ar trebui să poarte. Ne absoarbe cu privirea și ne zâmbește cu bunătate.
- Aș putea privi cum se joacă zile întregi fără întrerupere, așa de mult iubesc copiii!, spune bătrânica cu o voce tremurată.
- Ați fost învățătoare în tinerețe?, o întreabă doamna mea învățătoare fără nicio ezitare.
- Nu am fost învățătoare, am fost dăscăliță la școala din satul de pe deal, iar copiii îmi spuneau „Doamna". Presupun că sunteți învățătoare aici, nu?
- Desigur! Aceștia sunt copiii din clasa mea!, a spus învățătoarea mea, mândră de copiii a căror inteligență o poate citi oricine de pe chipurile noastre.
- Acolo, pe deal, este casa mea. Pe vremuri, la sate școala era în casele profesorilor.
- Școala noastră e o clădire impunătoare, cu multe clase luminoase și spațioase. Dumneavoastră știți că noi scriem pe table digitale, fiecare copil are măsuța și scaunul lui, iar manualele sunt pe tabletă, în format digital?, a întrebat învățătoarea cu o voce ușor ridicată, încântată de dotările clasei.
- Pe vremea mea era mult mai diferit. Nu aveam deloc tablă, copiii stăteau în bănci și scriau cu cărbune pe tăblițe. Cărțile erau vechi și atât de murdare încât primăvara și vara veneau muștele, iar copiii le prindeau între paginile cărților.
Fetele cu care mă joc șoptesc: „Ce unghii frumoase are doamna noastră învățătoare! Ce cochetă, frumoasă și modernă este!". Continui să mă joc, să nu observe că eu trag cu urechea.
Învățătoarea mea povestește ce am făcut azi la școală:
- Chiar azi am avut cea mai minunată lecție de comunicare în limba română. Am invitat și părinții. Eu colaborez corect și serios cu familia. Pentru că am vorbit despre textul narativ, am avut și un invitat special, un scriitor.
- Și eu îmi amintesc de lecțiile de gramatică și aritmetică. Parcă acum îi aud cum citesc din ceasloave. Disciplina în bănci era regula de bază. La școală era liniște ca în biserică. Le ajutam pe mame să scrie scrisori către băieții lor din război. Nică a lui Șandru a ajuns un chirurg renumit, Saveta lui Gogu a ajuns profesoară la o facultate din București, Didina lui Vica este cercetătoare cu multe invenții recunoscute, Ioan a lui Poștașu a rămas preot în sat, dar cu mare har divin. Vezi, de toți oamenii din sat pot să-ți spun ce sunt și prin ce lumi umblă ei azi.
Mă opresc din joacă și închid ochii să mi-o imaginez pe acea dăscăliță tânără, cu copiii pe care îi strângea de pe ulițele satului, după cum chiar ea a spus. Dar îmi deschid ochii și privirea mi-o ațintesc la învățătoarea mea. Are dragoste și înțelegere pentru noi, îi citesc dorința sinceră pentru a ne educa.
Pe care învățătoare să o îmbrățișez? Mâna cărei învățătoare să o sărut?... Le privesc cu dragoste, admirație și respect.
