Orice activitate intelectuală nu se poate dispensa de un minimum de informații de ordin general privind aria, atât de vastă, a culturii scrise. A citi nu este o simplă acțiune mecanică de parcurgere a unor texte și, eventual, de notare a unor idei, ci presupune o anumită pregătire, o tehnică și un comportament adecvat. Unii autori vorbesc chiar de comportamentul informațional al omului modern, acea sumă de deprinderi și cunoștințe care să-l facă apt, în condițiile formidabilei explozii informaționale, de a selecta și recepta în mod optim informațiile provenite din cele mai diferite surse.
Rolul factorilor educativi constă atât în favorizarea apariției și dezvoltării lecturii, cât și în formarea, la tinerele generații, a unor atitudini de receptare corectă a informațiilor, de sistematizare a lor, de organizare rațională, în timp și spațiu, a studiului cărții. În această privință psihopedagogia lecturii este o disciplină normativă. Ea propune modele de folosire economică a mijloacelor intelectuale, de îmbunătățire permanentă a tehnicilor specifice cu ajutorul cărora să putem face față solicitărilor informaționale tot mai covârșitoare.
Prin lectură omul încearcă să capteze și să descifreze un mesaj care, ca în orice sistem de comunicare, înseamnă determinarea unui sens, a unei semnificații. Această receptare nu se reduce numai la perceperea exactă a unui text; ea declanșează multiple procese psihice. În primul rând, un proces de actualizare a vechilor cunoștințe, dar și de noi asocieri, datorate ideilor cuprinse într-un text. În al doilea rând, lectura determină judecăți și raționamente care consolidează sau duc la descoperirea de noi adevăruri. În al treilea rând, descifrarea semnificației unui text înseamnă tot atâtea răspunsuri afective care se traduc prin sentimentul de mulțumire sau o stare de desfătare, ori nemulțumire, insatisfacție, plictiseală.
Comparată cu o poartă care se deschide, se întredeschide sau se închide în fața informațiilor, motivația este un filtru ce nu lasă să treacă decât mesajele care ne interesează la un moment dat. Cu alte cuvinte, adevărata lectură este o lectură motivată (deosebită de lectura întâmplătoare sau, cum se mai spune, „care nu contează"). Ea nu înseamnă numai descifrarea unor semne tipografice, ci determinare, punere „în priză", nivel de tensiune. Aparent, caracterul mecanic și standardizat al lecturii ar lăsa să se creadă că citim cu toții la fel. În realitate, există atâtea lecturi câte motive avem de a citi. O dată parcurgem o carte relaxați, fără a ne gândi în mod special la ceva, altă dată citim ca să învățăm sau să studiem, câteodată ca să visăm.
Un autor de renume și care a consacrat câteva cărți problemelor lecturii (este vorba de sociologul și omul de cultură Robert Escarpit), stabilește două tipuri de comportament care corespund fie unui motiv rațional, fie unuia existențial. Astfel, comportamentul obiectiv înseamnă considerarea cărții exclusiv ca sursă de informații. În acest caz cititorul nu participă, ci utilizează, el nu se interesează de personalitatea autorului decât în măsura în care aceasta este o garanție pentru valoarea informațiilor. Cel mai tipic caz este lectura care are ca scop utilizarea didactică a cărții. Pentru cititor cartea este „folositoare" sau, altfel spus, funcțională. Celălalt comportament este numit proiectiv pentru că are la bază lectura ce oferă un cadru experienței cititorului, o proiecție a vieții sale interioare. Pentru un asemenea cititor autorul încetează a mai fi acea personalitate distantă, el devine prietenul și confidentul său. Romanele și, în general, cărțile de ficțiune, constituie lectura predilectă a tipului proiectiv.
Desigur, asemenea categorisiri sunt relative, ele însă ne pot da o idee asupra diferențierilor care există între diversele tipuri de lecturi, după criteriul motivației. Lista poate fi completată. Astfel, la tipul de lectură obiectivă se pot amănunți următoarele categorii: a) lectura de studiu sau lectura de învățare care are ca principală caracteristică obligativitatea, de existența sau inexistența ei fiind legat succesul sau eșecul în activitatea școlară, universitară sau postșcolară; b) lectura complementară sau de informare, acea lectură care are ca scop lărgirea orizontului cultural-științific, însușirea unor cunoștințe din alte domenii decât cele care fac obiectul învățării sau specializării noastre; c) lectura de consultare aplicată tuturor tipurilor de materiale de referință (dicționare, enciclopedii, bibliografii, ghiduri documentare etc.). Așadar, lectura este și trebuie să rămână extrem de importantă pentru a se realiza educația, studierea, cercetarea, documentarea la un nivel cât mai aprofundat și eficient.
