Rădăcinile acestei probleme le putem căuta încă de la răscoala lui Horea -1784, cea care a înspăimântat de moarte nobilimea maghiară, întrucât, încă de pe atunci răsculații cereau cu insistență reîmproprietărirea cu pământul furat de nemeși, dar mai ales de cruzii baroni și conți maghiari ce acumulaseră averi uriașe în Transilvania. Cu toate că ei, românii, erau cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai acestor locuri, pământurile pe care le mai dețineau în proprietate personală erau infime în comparație cu averile furate prin rapt și îndatorire, după legile lor anume făcute, de nemeșii unguri.
Acesta a fost un argument josnic și perfid pe care s-a bazat, în cererile ei, delegația maghiară condusă de contele Apony la negocierile de la Trianon, iar mai nou de el se folosesc și liderii comunității maghiare, în frunte cu Marko Bela, atunci când cer, insistent, cu nerușinare, autonomia Ținutului Secuiesc, dorind în final ruperea lui din trupul României. Iar GUVERNANȚII, FACTORII DE DECIZIE ai acestei țări, le întăresc zi de zi argumentele restituindu-le fără niciun temei legal proprietățile avute cu sute de ani în urmă, îmbogățindu-i, dându-le putere materială și morală pentru a putea lupta cu succes împotriva noastră.
În Legea Agrară din 1921, cea a împroprietăririi țăranilor români, era reglementată și așa-zisa problemă a acelor proprietari de naționalitate maghiară care optau să se stabilească în afara granițelor, în sensul despăgubirii lor în bani, lucru de altfel realizat de statul român cu lei-aur. De altfel, statul român a câștigat și cele 158 de procese deschise de nemulțumiți, iar ca să se stingă definitiv acest conflict între statele noastre, a renunțat (în favoarea optanților) și la plata despăgubirilor, impuse prin Tratatul de pace de la Trianon, în valoare de 179 de milioane de dolari - sumă imensă la aceea vreme, pe care Ungaria trebuia să o plătească României. Ce trebuia mai mult făcut pentru a-i mulțumi, financiar, pe cei care, alegând să plece din România și-au lăsat aici averile? În acest mod au fost despăgubiți o mare parte dintre optanți, dar o altă parte din ei nu au fost mulțumiți nici așa și au dat în judecată România la diverse foruri internaționale, pierzând și aici. Alte state ca: Polonia, Serbia, Cehia, date și ele în judecată la diverse foruri, comisii și comitete internaționale, nu au recunoscut aceste acțiuni, motivând că ele sunt probleme interne ale lor, rezolvate deja. În acest mod statele în cauză au închis pentru totdeauna această interminabilă problemă.
În 1940 se ocupă Ardealul de Nord, iar printre primele ordonanțe date de guvernul ungar se cerea, imperativ, imediat, dar și ilegitim, trecerea înapoi la statul maghiar a tuturor proprietăților avute anterior de proprietarii unguri și înscrierea lor în Cărțile Funciare, cărți funciare care la terminarea războiului au fost duse în Ungaria. Așa se face că acum, în baza acestor înscrisuri din cărțile funciare aflate în străinătate (după război, prin Tratatul de pace de la Paris, i s-a impus Ungariei să predea statului român cărțile funciare din Transilvania, lucru nerealizat nici până acum), urmașii urmașilor proprietarilor de atunci vin și cer retrocedarea averilor avute cândva, răscumpărate cu vârf și îndesat de statul român în mai multe rânduri, cu toate că retrocedările din 1940 au fost anulate prin același Tratat de pace de la Paris.
Eu cred că mai clar decât așa nici că se poate și atunci vin și întreb și eu, cum se întreabă toți cei care mai judecă cu propriul creier, în dărnicia și prostia noastră fără margini, ce mai retrocedăm și mai ales de ce?
Aspecte din cuvântul rostit de domnul prof. univ. emerit doctor IOAN SABĂU- POP la ,,Casa Iancului" în data de 5.07.2017. (va urma)
