Îmi amintesc cu drag de ceea ce-mi povestea un părinte drag, din păcate plecat prea devreme dintre noi: „Scopul nostru în viață acesta este: a crește copii buni, puternici, credincioși - care să crească la rândul lor propriii lor copii buni, puternici, credincioși! Când voi muri și voi sta înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală de viața mea, nu cred că El mă va întreba despre cărțile citite, despre țările vizitate, despre călătoriile și vacanțe de neuitat în destinații exotice, ci mă va întreba, în primul rând, dacă am fost un soț și un tată bun." Cu gândul încă la părintele drag, îmi amintesc o povestioară simpatică, pe care am recitit-o recent.
Se spune că într-o cameră erau multe lumânări, de diverse culori, forme, mărimi. Evident, între ele era și una, cea mai mică și cea mai simplă, care privea cu un oarecare sentiment de inferioritate la suratele ei mai aspectuoase, bulversată fiind de o întrebare: „Ce caut eu aici?" La venirea serii, văzu un om venind spre ea, cu o flacără în vârful unui chibrit. „Nu, nu!" strigă mica lumânare. „Nu mă arde!" Dar era o lumânare și nu avea cum să fie auzită de un om. Se resemnă deci și își acceptă cu curaj soarta... Și pe când se aștepta să simtă durerea, văzu că în camera întunecată răzbate o lumină. Spre bucuria ei, își dădu seama că lumina venea de la ea!
Omul mai aprinse și alte lumânări, care luminau la fel ca ea. Dar după ceva vreme, mica lumânare văzu că ceara începe să se scurgă și ea să devină mai mică, tot mai mică. „Voi muri în curând", și-a dat seama, întrebându-se din nou în sine: „De ce am fost oare creată?" Nu după mult timp găsi răspunsul: „Poate scopul meu pe pământ este să dau lumină până mor." Și așa a făcut.
La 20 iulie se împlinesc 74 de ani de la nașterea marelui poet, publicist și om politic român ADRIAN PĂUNESCU. Personalitatea lui, grație talentului său și a iubirii nemărginite față de tot ce înseamnă românesc și frumos, merită să fie pe deplin cunoscută. Abia acum, când Adrian Păunescu nu mai este de 7 ani printre noi, realizăm cât de mare a fost. Ne simțim datori să îl pomenim necontenit cu o rugăciune care se lipește de suflet:
„Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac. Dăruiește-le lor și nouă Împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite. Că Tu ești învierea și odihna adormitului robului Tău Adrian, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor".
Dumnezeu să-l ierte! Pomenirea lui din neam în neam! Amin.
