Motto: Celor care și-au servit cu credință patria, dar au fost lipsiți de recunoștința ei
„Din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul!"
La 23 august 1939, împărații Răsăritului și Apusului și-au dat mâna încheind, prin intermediul miniștrilor lor de externe, Molotov și Ribbentrop, un „pact de neagresiune" care prevedea, în secret, împărțirea Europei. Unul (Adolf Hitler) își adjudeca, în numele „uniunii europene" național-socialiste, partea occidentală și centrală a continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele „uniunii europene" comuniste, Răsăritul și partea central-răsăriteană. O frontieră a rușinii brăzda harta Lumii Vechi, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei regiunile estice, desființând Țările Baltice, împărțind Polonia în două și pulverizând România Mare. Rușii pretindeau nordul și estul Moldovei, arbitrar denumite de „hoții de pământuri" ai veacurilor precedente „Bucovina" (în 1786) și „Basarabia" (în 1807), urmând să dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, și de Dobrogea, iar germanii, interesați de petrolul românesc, dar și de menținerea în Axă a celui ce se declarase primul „fascist" al lumii postbelice, bătrânul amiral de Bálaton-Miklos Horthy, aveau libertatea de a decide în privința restului.
Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda și Țările Baltice, cotropite de ruși. Marea Britanie și Franța au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Națiunilor i-a condamnat. În aceste condiții, România a primit notele ultimative din 26 și 27/28 iunie 1940 și, sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) și miniștrii săi au cedat.
Pentru armata română a început umilința retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Mușatini și, în același timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci și trupele regulate ale „Armatei Roșii" nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărțuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofițerii și trupa. Și nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depășind-o și înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Așa a căzut, în Nord, Herța, și invadatorul și-a început înaintarea spre Putna și Suceava, localitățile-simbol ale mândriei și vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ștefan.
De nestăvilit, pentru că la București își făcuse loc deruta, frica și trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacționeze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat și-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulați de obediența generalilor, de trădarea oștirii române de către elita politică, numai Dumnezeu știe! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supraviețuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevărații eroi, cei cărora le datorăm parte din însăși ființa noastră, cei care-și fac mai mult decât datoria, dovedind că și românii pot supune voinței lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura și ticăloșia, neputând suferi comparația, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmașilor de către martori, dacă aceștia au șansa să supraviețuiască.
Un astfel de erou a fost atunci maiorul VALERIU CARP, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care și-a asumat o răspundere pe care nici comandanții regimentului și diviziei, ministrul de război, guvernul și regele nu au îndrăznit să și-o asume.
Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-și continue rușinoasa retragere și, cu de la sine putere, a ordonat ofițerilor batalionului său: „De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeți la unități, organizați-vă poziții de apărare și, dacă rușii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ȘI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ți focul!"
Astfel, „mareea roșie" a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, granița României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, amenințând să se transforme în scandal internațional, rușii au trebuit să cedeze. Un ofițer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor și capilor armatei, oferindu-ne o frontieră și scăpându-ne de rușinea de a vizita astăzi, cu pașaport, mormântul lui Ștefan cel Mare! Pentru curajul său, maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici și a rămas până astăzi... criminal de război! I s-a atribuit vina, de a fi judecat ulterior, condamnat și executat, în conformitate cu legea marțială, două duzini de cetățeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine și sare pe invadatori, au atacat trupele române, acționând ca o coloană a V-a sovietică. Din nenorocire făceau parte din categoria „supraoamenilor", a adepților unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii (chiar și în zilele noastre!). Nimic nou sub soare! Vlad Țepeș a executat 341 de catolici și a rămas până astăzi simbolul Satanei. Gabriel Bethlen și Ștefan cel Mare au tras în țeapă mii de români ortodocși, în Transilvania și Muntenia și, ultimul, zeci de mii de tătari și nimeni nu s-a sesizat, dovadă că, în ochii unora, nu suntem toți egali în fața lui Dumnezeu!
Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenților lor sunt aceiași cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populația străvechilor sate românești de pe Siret și Sivețel (Tărășeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igești, Cireș, Adâncata, Hliboca, Volcineț, Crasna, Ciudei, Sinăuții Vechi, Bahrinești etc.) la Fântâna Albă (Belaia Krinița) și i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna justiției lumii „civilizate", 15.000 de români, populație civilă, bărbați tineri și bătrâni, femei, copii, uciși pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoșilor lor, în comparație cu 20-25 de teroriști „aleși", reprezentanți ai Dumnezeului-BAN? Exonerat de răspundere de Conducătorul României și el recomandat încă memoriei colective drept „fascist" și „criminal de război", pentru vina de a fi încercat să ne apere „sărăcia și nevoile și neamul", maiorul Valeriu Carp a avut șansa pe care o au numai eroii autentici - aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Pașcani.
Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolșevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Și ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv șters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu „eroi" de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân și suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu și-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-și așterne pe hârtie, amintirile, în folosul generațiilor tinere, născute spre neșansa lor în minciună, hrănite cu iluzii și promisiuni deșarte de adepții lui Iuda.
În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă își publica parțial memoriile la Editura „Fiat Lux", unul dintre punctele forte ale lucrării sale - „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul" - fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca Motto, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: „Celor ce și-au servit cu credință patria, dar au fost lipsiți de recunoștința ei". Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toți aceia care mai simt românește, am scris aceste rânduri, în atenția colegilor de generație și a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp. „Asociația Națională Cultul Eroilor" are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverși senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!
Armata română își va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 și nu numai, abia atunci când singurul militar și român care a avut curajul să-și asume, în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii românești își va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el
l-a fixat și apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!
P.S. „La noi sunt codri verzi de brad / Și câmpuri de mătasă; / La noi atâția fluturi sunt / Și-atâta jale-n casă. // Privighetori din alte țări / Vin doina să ne-asculte; / La noi sunt cântece și flori / ȘI LACRIMI MULTE, MULTE..." (Octavian Goga -NOI)
