Prestigiosul scriitor român stabilit în America de câteva zeci de ani, continuă să ne uimească prin abordarea unor tematici diverse în scris, ca și diversificarea stilului, în funcție de genul sau specia pe care le stăpânește cu aceeași măiestrie, rigurozitate și competență, de fiecare dată. De această dată, dimensiunea spirituală precumpănește iar faptul că o abordează direct, fără rezerve, conferă un plus de credibilitate lucrării, care e mai mult decât o confesiune, e un fragment de viață trăită și împărtășită. Mai bine spus, o sumă de trăiri autentice ale unor personaje reale. Puse cap la cap, aceste întâmplări formează un rotund cât se poate de armonios în perfecțiunea lui. Stilul este direct, între autor și cititori, într-o conversație care așteaptă răspuns sau cel puțin o altă părere, e scris pe un ton confesiv, discret și neapărat sincer. Încă din prima frază, autorul își întreabă cititorul, cu formula: „Oare ce-ați zice dacă?" - supunând judecății cititorului, cazul în speță.
Interesant de remarcat e faptul că autorul dă și răspunsul în locul cititorului, anticipând reacția acestuia și conducându-l pe calea pe care i-a trasat-o dinainte, adică aceea a intenției sale: „Desigur, auzind în treacăt despre dăscălașul anahoret, ați spune că așa ceva pare foarte puțin probabil…" Prin această modalitate de întrebare-răspuns, autorul anticipează acțiunea. Unul din personajele lui Cristian Petru Bălan este Mihai Doran, proaspăt absolvent de biologie, care hotărăște la un moment dat să se retragă undeva, departe, în mijlocul unei păduri și să trăiască în pustnicie. Aici are parte de o experiență mistică uluitoare care-i va schimba total viața, așa cum se întâmplă îndeobște, celor care trăiesc asemenea revelații. Într-un fel, autorul abordează stilul clasic de narațiune în care el însuși este povestașul, iar acțiunea decurge în mod firesc, așa cum va fi fost în realitate, cu opriri și suspansuri pentru a sublinia un aspect sau altul. Aducerea în actualitate a unor fapte petrecute demult face parte din stilul acestui roman cu tendințe clasice. Menționăm că romanul este scris în urmă cu 30 de ani, pe meleag străin, în anul 1987.
Relatarea are toate ingredientele unei proze de calitate: și un pic de flirt, și nițică aventură și foarte mult mister, legat de acest băiat de 26 de ani, cu spirit hoinar, care cutreiera pădurile și munții în căutarea unor plante rare și fenomene deosebite. Este dovedit că nu găsești întotdeauna ceea ce cauți, dar poți afla lucruri cu mult mai prețioase decât cea mai veritabilă comoară, dată omului în această viață, pentru viața viitoare. Se vede clar că autorul are o poftă nemaipomenită de povestit, având și doza de umor necesară pentru ca scrierea să câștige interesul cititorului. Dar iată că intervine și doza de mister în povestire: dispariția tânărului, împreună cu Mugurel, câinele cojocarului la care Mihai stătea în gazdă. De aici începe adevărata acțiune a romanului. Se fac cercetări de prisos de către organele locale, în legătură cu dispariția tânărului profesor. În cele din urmă, tânărul anunță școala, gazdele și familia, despre intenția sa de a se retrage o vreme din lume și de a medita la unele probleme fundamentale care îl frământă. Și unde se afla, susținea că este fericit și liniștit și nu dorește altceva. În contrapondere cu acest caz, autorul prezintă un alt tânăr, Florian Vernescu, inginer, căruia îi plăceau funcțiile, onorurile, carierismul, banii și… aventurile galante. Autorul insistă asupra acestui personaj, înfățișându-l sub toate aspectele: fizic, spiritual, moral. Tânărul avea ambiții mari în ceea ce privește cariera și drumul în viață. Accederea lui pe plan profesional s-a datorat ambiției și caracterului său ferm, deși condiția lui era modestă. Astfel, a ajuns secretar UTC și membru în biroul organizației de bază PCR într-o întreprindere care fabrica utilaje pentru exploatările miniere, râvnind, prin uzurpare, la postul de director sau de secretar de partid. Adept al teoriilor lui Friederich Nietzsche despre superioritatea unor oameni asupra altora, dorea supunere oarbă din partea subordonaților săi, care i-ar fi satisfăcut orgoliul nelimitat.
Autorul insistă în zugrăvirea din toate punctele de vedere, a acestui personaj fără scrupule, pentru a înfiera societatea care permite unor astfel de indivizi să parvină până în funcțiile cele mai înalte. În plus, era un aprig și înverșunat dușman al celor care credeau în Dumnezeu, acuzându-i de misticism și socotindu-i drept ființe înapoiate și primitive. În desfășurarea narațiunii, Cristian Petru Bălan merge pe două planuri distincte, pe care le pune în paralel, în antiteză: cel al lui Mihai Doran, cel retras în pustnicie și cel al lui Florian Vernescu, tânăr parvenit, dornic să ajungă în vârful piramidei sociale. Cei doi se îndreaptă unul spre celălalt din sens invers. Unde se vor întâlni și ce se va întâmpla cu ei, este surpriza autorului. Cert este că, fiecare își urmează propriul destin în conformitate cu propriile orizonturi de așteptare. Un alter Pavel pe Drumul Damascului, înverșunat împotriva creștinilor primului secol, în timp ce Mihai Doran, dându-și seama de deșertăciunea celor lumești, face drumul înapoi, spre simplitate, libertate de cuget, frumusețe morală și, implicit, mântuire. Surpriza este că drumurile celor doi, deși diferite, vor avea aceeași finalitate: întoarcerea la Dumnezeu.
Capitolul III aduce în prim plan un alt personaj, Sandu Parianu, fost inginer petrolist, invalid, în urma unui groaznic accident, mare amator de filozofie, în special de Immanuel Kant. De o cu totul altă structură mentală și sufletească, Sandu Parianu, urmare a accidentului, și-a modificat orizontul preocupărilor și a început să citească filozofie, spiritualitate, știință, lectura fiindu-i un imens sprijin moral. Toate aceste personaje reprezintă tot atâtea concepții și moduri de viață surprinse de autor cu acuitate, în plină desfășurare. În capitolul IV, Cristian Petru Bălan își dă adevărata măsură a virtuozității de prozator și poet în același timp, conducându-ne, cu pași de frunze pe cărările pădurii unde Mihai Doran își găsise pacea interioară. Descrierile sunt încântătoare, demne de cel mai bun prozator clasic. Atmosfera idilică din mijlocul codrului este asemuită de scriitor cu cea dintr-un colț de Paradis. Aici se odihnea, pe un pat de pluș verde, Mihai împreună cu câinele Mugurel, în preajma unei peșteri naturale descoperită în vremea unei excursii. Iar descrierea peșterii este opera unui specialist speolog și întrece în frumusețe și inedit, orice închipuire. Tânărul biolog numește peștera „Grota de aur". Pentru un biolog îndrăgostit de natură, această experiență era ca o lecție practică în care putea învăța tainele care se ascund în viața ascunsă a pădurii. Adaptarea la noua viață s-a făcut firesc, într-un timp relativ scurt în care și-a amenajat un adăpost plăcut, procurându-și singur mâncare din vânat și pescuit și studiind flora și fauna pădurii și a micuței peșteri. În cele din urmă, Florian Vernescu reușește să-i ia locul directorului uzinei „Abatajul Roșu", din Orașul Nou, așa cum îl uzurpase de mai multă vreme. Este primit la clubul uzinei cu marșuri triumfale cântate la fanfară și cu un coridor de oameni care-l aplaudau și-i ofereau câte o floare, scenariu bine pus la punct din timp de subalterni, pentru a dobândi mai mult prestigiu în calitate de nou director. Încă de a doua zi, noul director a început „marea epurare", eliminându-i pe cei care nu-l slujeau cu destulă râvnă și devotament. Autorul oferă date amănunțite despre mersul uzinei în acei ani glorioși de conducere socialistă, în drumul spre comunism. Minciună, demagogie, teroare, abuzuri, urmărire asiduă, clipă de clipă a tuturor lucrătorilor în vederea găsirii unor eventuali dușmani ai regimului. Sub conducerea lui Florian Vernescu, uzina s-a transformat într-o mică republică, un mic regat în care monahul absolut era, nimeni altul, decât directorul. Acesta alege însă și o altă cale de parvenire grabnică, prin căsătoria cu Zoica, fata proteguitorului său din umbră, o fată deloc drăguță, dar o modalitate de a ajunge cât mai sus, în „drumul spre înalta societate". În afara faptului că era un ateu convins, Florian Vernescu era și un blasfemiator al Numelui lui Dumnezeu și dușman al icoanelor și al tuturor simbolurilor creștine. Și, nu o dată, răbufnea atunci când le vedea la gâtul femeilor din uzina lui, smulgându-le cu dispreț și călcându-le în picioare. Această trăsătură odioasă a caracterului său fusese constatată de toate femeile cu care avusese de-a face.
(va urma)
