Exodul românesc al ultimelor decenii - de după decembrie 1989 - a avut ca ținte predilecte Europa de Vest, SUA ori Canada, în timp ce estul îndepărtat a fost mai degrabă o destinație întâmplătoare decât o soluție existențială.
Un român în Japonia e de aceea ușor de privit ca un rătăcit într-o lume exotică, într-o aventură aidoma celei asumate de Spătarul Nicolae Milescu, în secolul al XVII-lea, primul călător român în China, dar care nu a ajuns și în Japonia.
Mărturiile românilor despre experiențele lor japoneze nu sunt multe, cultura și civilizația acestei lumi extrem orientale fiind destul de greu accesibile pentru un călător european.
Cartea adună relatări legate de experiența autorului ca bursier, dar și despre ceea ce a însemnat aventura întâlnirii cu o cultură, o civilizație greu de înțeles, pentru care, spune autoarea, nici 25 de ani n-ar fi de-ajuns.
Japonia îi facilitează Adrianei Stoica întâlniri și cu alte lumi, mai mult sau mai puțin exotice: Thailanda, Vietnam, China, India, Malaezia, Coreea - vizite care pun mai ușor în evidență contrastele și ce face diferența specifică: „Japonia ni se părea foarte liniștită, chiar cam plictisitoare și îngrozitor de previzibilă și ne gândeam care e viața adevărată?"
Imaginea Japoniei nu este deloc idilică, ba, dimpotrivă, lipsită de prejudecăți, autoarea trece și peste stereotipiile despre lumea japoneză, demontând realitatea la modul frust, demitizând ceea ce preluăm pe nemestecate despre un mediu „complet nou, extrem de diferit, uneori chiar ostil, sub aparenta politețe și amabilitate afișată".
Autoarea vorbește despre o anume fascinație a Japoniei, dar una care-și pune amprenta pe un stil de viață specific, minimalist, din care înveți „cum să traiești și să te organizezi în spații mici". Civilizația ajunge până la urmă să sufoce personalitatea, iar lecția de supraviețuire în Japonia e mai degrabă să nu stai tot timpul în Japonia.
Adriana Stoica nu e preocupată atât de o cuprindere monografică sau de promovare turistică a Japoniei, ci de reverberația interioară a acestei întâlniri, veritabilă aventură a cunoașterii - e „o perspectivă personală a timpului petrecut, a evenimentelor la care am participat, asupra lucrurilor care s-au întâmplat, așa cum au fost percepute de mine, la acel moment", după cum spune autoarea într-o „Introducere" a cărții.
Cartea e organizată secvențial, cu extrase relevante dintr-o perioadă de peste zece ani, cuprinzând atât secvențe ale activității de bursieră a Guvernului japonez, cât și descinderi în afara acestei geografii, mult prea strâmte mai ales pentru un român.
Stilul este epistolar, lejer, cele mai multe episoade fiind, de fapt, scrisori scrise la cald pentru cei de „acasă". E o aparență de familiaritate, dar, de fapt, relatările au rigoare și adesea minuțiozitate de jurnalist.
Oricum, într-un mozaic epistolar, diaristic, jurnalistic, se conturează portretul autoarei, care se surprinde în devenirea ei într-o lume care generează disconfort prin tot confortul ei.
Adriana Stoica are har de povestitor hâtru, fără pretenții estetice, deocamdată. E un observator fin, știe să extragă esențialul din ce vede și să istorisească cu ritm, de parcă cititorul ar fi martor la ceea ce vede naratorul. Are umor (in)voluntar, în care comicul de situație și limbaj aduc multă savoare narațiunii: în exercițiile sale de echitație, Adriana Stoica „nu reușește să pornească și să bage în viteză calul" și nici „să-l parcheze".
În finalul cărții, articolele de presă sintetizează experiențele care au marcat-o pe autoare, în exercițiile de adaptare, dar nu cu orice preț, ci respectându-și propriile valori, culturale și morale.
Debutând cu o poveste de viață, Adriana Stoica ne convinge că se poate înhăma și la carul literaturii.
