PERFORMANȚA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT

„Competiția este o întrecere care se desfășoară în mai multe etape, îmbrățișând o perioadă de timp mai lungă, pentru obținerea unui titlu sau a unei performanțe" {Dex}.

În multe cazuri, părinții își tratează copiii ca pe niște investiții de viitor, prin intermediul cărora încearcă să își lecuiască năzuințele neîmplinite, visurile suprimate și să-și modeleze copiii după rețetele lor de succes care, în copilăria lor, au rămas neîmplinite.

Sistemul de învățământ românesc recomandă și pretinde școlilor să obțină performanță. Acestea, la rândul lor, vor performanță de la elevi și profesori, în timp ce sistemul se situează anevoios pe la coada clasamentelor internaționale la aproape toate reperele.

Este normal ca sistemul de învățământ să aspire la performanță, cum de altfel au și fost stabilite o sumedenie de instrumente în vederea măsurării acesteia.

Apreciem performanța în învățământ a elevilor după rezultatele obținute la învățătură, după rezultatele individuale obținute la concursurile extra școlare, la testările periodice de la examenele de la final de ciclu, de la olimpiade etc. Performanța cadrelor didactice se estimează după numărul de elevi promovați, după numărul elevilor intrați la liceu sau la universitate, după numărul olimpicilor și altele. Vorbind de performanță, consider că aceasta și-ar găsi mai bine situarea și rostul, începând de la liceu și în special în învățământul universitar. Paradoxal însă, în sistemul de învățământ românesc cele care năzuiesc la performanță sunt grădinițele și într-o oarecare măsură câteva licee cu bun renume.

Este în plină desfășurare lupta părinților pentru a-și înscrie copiii la o grădiniță de elită, la un liceu de elită, și, dacă este posibil, chiar într-o clasă în care este adunată „crema" elevilor. Desigur că diferența mare dintre elevii de la sat și cei de la oraș, dintre copiii care provin din familii defavorizate sau cei care au o dezvoltare mai înceată, dă naștere diferenței dintre școlile noastre. În prea multe școli din mediul rural, profesorii și elevii mimează activitatea școlară. În fapt, nimeni nu e interesat cât știu copiii, iar părinții au înțeles și ei că școala făcută astfel nu te învață nimic. Așa se explică de ce mulți elevi abandonează școala chiar înainte de a începe liceul. Unii se dau pe lângă gospodărie, alții se complac în propria apatie, iar alții, în cazul cel mai fericit, se orientează către mici îndeletniciri care îi vor scoate din această situație. Alții vor pleca în străinătate. Examenele prin care trece elevul nu mai au nici ele, precum odinioară, rolul de a aprecia aptitudinile și priceperile elevului, urmărind să-l ajute pe acesta să se îndrepte spre o carieră potrivită.

Universitățile nu mai urmăresc performanța așa cum ar fi cazul, nici la nivelul studiilor, nici al cercetării și nici al competiției pe plan intern și internațional.

Acolo, în universități, transformate în furnizoare de diplome, se realizează o uniformizare periculoasă care urmărește eliminarea diferențelor calitative dintre oameni și creează iluzia că toți sunt egali.

Cu siguranță că avem nevoie de elite profesionale, culturale și politice care trebuie să fie realizate dintr-o sursă cât mai largă de selecție și în urma competiției corecte și benefice.

Autorul american Alfie Kohn, specialist în comportament uman și parenting, susține faptul că sistemul de educație bazat pe competiție pe termen lung, atât în mediu familial, cât și în cel școlar, are efecte nocive, nepotrivite. Natura ostilă a competiției, susține autorul, nu s-ar schimba nici dacă elevii ar învăța, pe parcursul ei, spiritul de competiție și corectitudinea.

Este mult mai profitabil de a-i învăța pe copii să se joace în cadrul unui concept care nu presupune să-i învingi pe alții, ci care încurajează valori precum colaborarea și ajutorarea pentru împlinirea unui scop comun. Modelul necompetitiv care se bazează pe întrajutorare și cooperare, pretinde autorul, ar putea avea drept rezultat ca viitorii adulți, să fie mai buni profesional, mai critici și mai inovativi. Există cu certitudine și alternativa întrecerii corecte, pozitive, benefice, în urma căreia copilul ajunge la o imagine corectă despre sine însuși, ajunge să își cunoască capacitățile, priceperile, aptitudinile și nu în cele din urmă să realizeze cu adevărat ce îi place și ce nu, ce poate să facă și ce îi depășește limitele.

Pe bună dreptate se naște întrebarea dacă își poate permite un părinte, într-o lume atât de competitivă, să-și crească copilul într-un spirit necompetitiv. Viața îi pune pe aceștia atât de devreme să lupte pentru un loc într-o grădiniță de elită, pentru un gimnaziu sau un liceu cu reputație, pentru un stagiu, o inițiere într-o mare firmă sau un rezidențiat la o clinică de renume.

Oricare ar fi circumstanțele lumii în care trăim, cred că trebuie să rămână întrebarea de bun-simț, pe care trebuie să ne-o punem, și anume până unde putem ridica ștacheta performanței copiilor noștri?

Lasă un comentariu