BANII ROMÂNIEI (V) Ineficiența seculară

Dacă la instaurarea guvernului tehnocrat nu am sperat la o schimbare din acest punct de vedere, acesta fiind obligat să „preia" din lipsă de timp proiectul de buget al guvernului anterior, speranța a rămas pentru momentul rectificării. Ne așteptam ca o garnitură de personalități venite din sfere intelectuale occidentale să impună, în sfârșit, o nouă mentalitate fiscală și un nou concept de buget, urmând exemplul european și al țărilor mai civilizate ale nucleului dur al Uniunii Europene. Ne așteptam să vedem trecerea de la bugetul de tip contabil la bugetul de lip instrument de politică economică. Bugetul de tipul aritmeticii contabile, vetust și inadaptabil compatibilității europene și cerințelor MTO, ar fi trebuit să devină, sub impactul gândirii bruxellezo-tehnocrate, un real mijloc de ghidare a economiei spre atingerea obiectivului de convergență cu UE. Speram să remarcăm un serios progres din acest punct de vedere, odată ce ingerința politicului în politica bugetară ar fi fost eliminată de apariția obiectivității tehnocrate. Remarcăm însă că recenta rectificare nu are nimic în comun cu ceea ce ar fi putut fi un buget de tip european sau măcar bruxellez. Speram să nu mai vedem cifre fără idei și nici idei fără cifre, așa după cum ne-am obișnuit cu bugetele anterioare, când ba erau bani, dar nu aveam proiecte, ba aveam proiecte, dar nu mai erau bani.

Rectificarea s-a înscris, regretabil, pe linia tuturor celorlalte rectificări de după 1990, adică este un simplu proces de reîmpărțire a sărăciei, încadrându-se în caracteristica esențială a bugetelor ultimului sfert de secol românesc, aceea a supraviețuirii și nu a dezvoltării. Politica bugetară de după 1990, nefiind concepută ca un instrument de orientare strategică, ci doar ca un instrument de menținere a unui relativ echilibru social cu obiectiv electoral, nu a rezolvat niciuna dintre marile probleme ale națiunii române, însă a servit procesul de reciclare și consolidare a noii puteri politice.

Anul 2017 se anunță a fi unul de ajustare a cererii interne, care va rămâne, însă, excedentară. Costurile pentru populație sunt greu de anticipat, dar vor fi semnificative, în funcție și de conjunctura internațională.

În aceste condiții este greu de crezut că sunt speranțe reale de a dispărea din limbajul guvernamental veșnicul și deja clasicul „nu sunt bani".

Putem judeca „succesul" românesc și prin factorii care au condus la creștere. Dacă cei 4% românești s-au obținut prin forțarea conjuncturală a consumului, ne putem întreba ce valoare au față de o creștere de 0,7% ca urmare a efectelor politicii educaționale finlandeze. Este, de fapt, problema calității creșterii economice și a reflectării sale în dezvoltarea și modernizarea economic-socială. Actuala structură a economiei românești poate fi potențată prin capacitatea de a crea mai mult dar nu mai bine, deoarece suntem cantonați prioritar în faza a doua a revoluției industriale caracterizată prin caracterul manufacturier al utilizării factorilor de producție. Nu mai avem un procentaj important de cercetare, proiectare, dezvoltare în costul produselor finite ci, în mare parte, manufacturarea deține peste 60% din costul final. Rezultanta este generarea în România a unui volum de valoare adăugată inferior mediei europene. Dacă adăugăm și faptul că această valoare adăugată se capitalizează în exterior prin prețul de transfer, avem o imagine clară a incapacității sistemice și structurale de a iritări PIB-ul potențial.

Iată încă un argument în favoarea ideii de schimbare și nu de îmbunătățire a modelului nostru de dezvoltare.

(va urma)

Lasă un comentariu