Școala în contextul educației permanente

Educația permanentă, acest „continuum" care străbate ca un fir roșu întreaga viață personală a omului, presupune o totală reașezare a sistemului educativ în care diferitele componente își pierd structurile rigide ale vechilor compartimente, făcând loc unei organizări elastice, inter-comunicative. Aceasta modifică radical funcțiile și rolul școlii, care nu poate și nici nu trebuie să se străduiască să dea elevilor o pregătire finită, deoarece aceasta poate fi foarte repede depășită. Școala va trebui să înarmeze elevii cu instrumentele de muncă intelectuală, cu capacitatea de a achiziționa și prelucra în mod cât mai independent noile informații, „a-i învăța cum să învețe".

Cultivarea capacităților creatoare dobândește o importanță deosebită în cadrul educației permanente. Se consideră că mai importantă decât cantitatea de cunoștințe este calitatea organizării și utilizării lor. Valoros nu este cel ce știe multe, ci cel capabil de a identifica probleme. Creativitatea devine astfel, o finalitate importantă a educației școlare, cu repercusiuni profunde asupra conținuturilor procesului de învățământ, asupra strategiilor etc., necesitând o restructurare și o redimensionare a tuturor acestora. Jean Piaget spune că în societatea contemporană, însăși condiția de existență a omului se concentrează tot mai mult către inteligență și creativitate, adică inteligență activă. Progresul societății, integrarea reală a individului în această lume a mutațiilor depind, într-o măsură determinată, de reușita formării unor creatori, a unor spirite novatoare. Indivizii capabili doar să repete ceea ce au învățat de la generațiile precedente sunt iremediabil sortiți eșecului.

De aceea, menirea actuală a școlii este de a da elevilor nu atât un cuantum cât mai bogat de informații - care în scurt timp pot fi depășite, perimate - cât, mai ales, de a le forma capacitatea de a se adapta la situații noi, de a gândi în mod creator, inventiv. Mai mult, gândirea pedagogică s-a concentrat asupra copilăriei, perioadă în care se realizează o maximă receptivitate, pe care o considera ca fiind singura perioadă în care se realizează educația. În concepțiile mai recente, educația dată în școală nu mai este suficientă pentru întreaga viață a omului. De aceea, gândirea pedagogică modernă a formulat teza educației prelungite sau a educației permanente.

Ritmul rapid al transformărilor din societate a ridicat cu toată acuitatea problema adaptării indivizilor și a colectivităților la acest ritm, ca și aceea a participării lor active, creative la trasformarea naturii, societății și a omului însuși. Dacă până nu demult, educația era privită doar ca o pregătire pentru viață, dată odată pentru totdeauna, astăzi ea devine o componentă esențială integrată a vieții, o dimensiune a întregii vieți. Dispare vechea separație dintre viață și învățare - care se făcea în perioadele de dezvoltare lentă a societății - educația devenind un continuum existențial a cărui durată se confundă cu viață însăși, cum spune Edgar Faure.

Școala încetează de a mai deține monopolul educației, devenind o etapă inițială a formației de bază care dă o deschidere spre viitor, spre învățarea continuă, spre autoeducație și autoinstruire. A învăța să înveți, a învăța să devii reprezintă finalitatea principală a școlii. Unii pedagogi atrag atenția că „va veni un timp când formarea umană se va efectua într-o largă măsură în afara instituțiilor de învățământ formal care, de altfel, va trebui să sufere o profundă reformă din cauza noilor condiții sociale, economice, politice, științifice și tehnice"(Emile Planchard).

Atât școala cât și societatea vor trebui să țină seama de faptul că omul viitorului va trăi, din ce în ce mai mult, în afara școlii, experiența și comportamentul lui formându-se sub influența vieții însăși. De aici, necesitatea ca mediul școlar să devină mai deschis, să coopereze și mai intens cu exteriorul, să aibă un caracter mai puțin directiv, să fie mai apropiat de viață.

Din cele prezentate, se desprinde concluzia necesității unei legături permanente a școlii cu viața și necesitatea de a privi educația ca un sistem integrat în care școala, instituțiile culturale, mass-media, unitățile economice, asociațiile profesionale, familia, colectivitățile umane trebuie să acționeze unitar și curent în lumina idealului educativ al societății.

Lasă un comentariu