Un ministru a chemat un preot să îi facă sfeștanie. Preotul a venit, a făcut slujba, după care a fost invitat să sfințească masa pregătită pentru această ocazie. Deși era vineri, pe masă erau cărnuri și alte mâncăruri de dulce.
- Să mă iertați, a spus părintele, dar fiind zi de post, nu pot binecuvânta decât ce e de post.
- Ce vorbă e asta? s-a supărat ministrul. Hai, binecuvântează toate, că ne supărăm. Ei, comedie, nu am chemat un altul mai deștept! Aici nu e masă obișnuită, părinte, aici suntem oameni cu greutate. Binecuvântezi, sau pleci de aici?
- Iertați-mă, plec, a spus părintele, strângându-și epitrahilul.
- O să vezi tu cât de curând ce răsplată o să primești pentru gestul ăsta, a spus ministrul, simțindu-se jignit. Într-adevăr, peste câteva zile, părintele a fost chemat la episcopie și a fost mutat la altă parohie, mult mai mică. Nu i-a fost greu să înțeleagă pricina mutării sale. Dar, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru toate, părintele a plecat, având încredințarea că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu.
Peste un an de zile, la alegeri, partidul ministrului a obținut voturi puține, și ministrul a revenit la funcția pe care o avusese mai înainte: director de spital. Peste alt an de zile, pe când se află în concediu, a izbucnit un incendiu în care copilul său cel mic și-a pierdut viața. În fața sicriului, fostul ministru stătea și plângea:
- Oare cu ce Te-am supărat, Doamne, cu ce?
Din rânduiala lui Dumnezeu, la înmormântarea aceea fusese chemat să slujească tocmai preotul pe care ministrul îl prigonise: parohul din cartier plecase de urgență din oraș. Preotul a ținut slujba, smerit. A plecat imediat după ce a ținut un scurt cuvânt, pentru că nu vroia să îl pună într-o situație delicată pe fostul ministru.
Comportamentul său l-a ajutat pe cel care mai înainte îl prigonise să își înțeleagă greșeala. Și-a dat seama că în viață toate sunt trecătoare și că important este un singur lucru: ascultarea de Dumnezeu, oricât de grea ar fi această ascultare. A înțeles cât de creștinește se purtase părintele atunci când refuzase să sfințească bucatele de dulce în post. A înțeles că niciun compromis nu are urmări bune. Că urmări bune au numai faptele bune.
Mai mult chiar, el a încercat să determine transferul părintelui la postul inițial. Pentru că nu mai era ministru, și nu mai avea aceeași greutate în ochii celorlalți, a avut mult de furcă pentru a-și împlini dorința. Dar, în cele din urmă, a reușit.
După ce părintele a început să slujească din nou în vechea sa parohie, directorul spitalului l-a chemat din nou să îi facă sfeștanie:
- Vă rog din tot sufletul, părinte, să mă iertați pentru răul pe care vi l-am făcut. Vă rog să veniți din nou la noi, că vă avem ca pe un sfânt. Soția mea de la început a zis că semănați cu Hristos la înfățișare și la moralitate.
- De iertat, v-am iertat. De semănat cu Hristos la chip, aproape toți bărboșii seamănă puțin. Cât despre moralitate, niciun om nu se poate compara cu Hristos. Știu că, dacă aș veni la voi, m-ați trata ca pe un sfânt. Tocmai de aceea nu voi veni. Sau poate voi veni peste multă vreme, când nu o să mă mai țineți de sfânt. Că așa, să mă ridicați în slăvi, și de acolo să mă doboare diavolul, nu îmi este de folos. Să îmi lăsați totuși un pomelnic, să vă pomenesc. Și vă mai spun încă o dată: de iertat, v-am iertat. Dar aveți grijă cum trăiți, ca să vă ierte și Dumnezeu. (Danion Vasile, din „Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI", Editat de Editura Egumenița, Galați. 2004)
