„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…"

Ca de fiecare dată, an de an, aflându-ne în acea micșorare a zilelor și creștere a nopților, despre toamnă nu poți vorbi sau scrie, ocolindu-i pe marii poeți români: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Topârceanu, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ioan Alexandru, Octavian Goga, Ion Pillat, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre ei. Poeziile lor sunt importante puncte de reper, dedicate acestui anotimp, de unii iubit, de alții urât.

Când Titu Maiorescu, referind-se la „Poesii"-le lui Eminescu, spunea: „Am făcut-o dintr-un simțământ de datorie literară față de viitorul mare poet, deoarece poeziile trebuiau să devină mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatură, ale unui autor care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme, al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață". Acea antologie, de la1883, cuprindea și poezia „Ce te legeni, codrule? (în formă populară): „Ce te legeni, codrule, / Fără ploaie, fără vânt, / Cu crengile la pământ? // - De ce nu m-aș legăna, / Dacă trece vremea mea! / Ziua scade, noaptea crește / Și frunzișul mi-l rărește. / Bate vântul frunza-n dungă - / Cântăreții mi-i alungă, / Bate vântul dintr-o parte - / Iarna-i ici, vara-i departe. / Și de ce să nu mă plec, / Dacă păsările trec! / Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri rândunele, / Ducând gândurile mele / Și norocul meu cu ele. / Și se duc, pe rând, pe rând, / Zarea lumii-ntunecând, / Și se duc ca clipele, / Scuturând aripele, / Și mă lasă pustiit, / Veștejit și amorțit - / Și cu doru-mi singurel, / De mă-ngân numai cu el!". Stare cuprinsă și în „Sonet": „Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri, / Și tu citești scrisori din roase plicuri / Și într-un ceas gândești la viața toată".

Într-o necesară întoarcere în timp, este nevoie să zăbovim asupra versurilor bardului din Mircești, Vasile Alecsandri. O întoarcere, absolut necesară, la poezia lui, acel loc însemnat în dezvoltarea literaturii noastre românești. Necesară întoarcere la creația lui multilaterală, aflată la „temelia literaturii noastre moderne". Poet plin de vervă moldavă, dând expresie momentelor naționale importante, în biruința lui artistică a cuprins și versurile din poezia „Serile la Mircești": „Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; / În sobă arde focul, tovarăș mângâios, / Și cadrele-aurite ce de păreți sunt prinse / Sub palida lumină apar misterios. // Afară plouă, ninge; afară-i vijelie, / Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit; / Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie / O zână drăgălașă cu glasul aurit". În poezia „Sfârșit de toamnă", Alecsandri, cel dintr-un sfârșit de veac, „acel rege - al poeziei" - cum Eminescu îl numea, în „Epigonii" - ne lasă versurile: „Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele, / Părăsit-au a lor cuiburi, înșirându-se-n lung zbor, / Pribegit-au, urmărite de al nostru jalnic dor. // Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestejită: / Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită; / Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc, / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc. //…// Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare! / Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare. / Boii rag, caii rânchează, câinii latră la un loc, / Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc."

Cu un „sincer lirism" intim, „cenzurat de luciditate", dar cu scepticism, uneori, și multă ironie, printr-o manieră clasică de verificare, cu o „armonie și o limpezime de cristal (N. Ciobanu)", George Topârceanu ne-a lăsat uluitoare construcții lirice închinate toamnei, impresionând „prin prospețimea imaginilor" și a asociațiilor metaforice, uneori întrunind caracteristicile pastelului. Topârceanu se apropie de natură, cu observarea detaliului, așa cum o face și în „Rapsodii de toamnă", lăsându-ne acele adevărate portrete ale fanteziei poetice: „A trecut întâi o boare / Pe deasupra viilor, / Și-a furat de prin ponoare / Puful păpădiilor. // Cu acorduri lungi de liră / I-au răspuns fânețele. / Toate florile șoptiră, / Întorcându-și fețele. // Un salcâm privi spre munte, / Mândru ca o flamură. / Solzii frunzelor mărunte / S-au zburlit pe-o ramură. //…// Floarea-soarelui, bătrână, / De pe-acum se sperie / C-au să-i cadă în țărână / Dinții, de mizerie. //…// Dar deodată, pe coline / Scade animația... / De mirare parcă-și ține / Vântul respirația. //…// Iat-o!... / Sus, în deal, la strungă, /Așternând pământului / Haina ei, cu trenă lungă, / De culoarea vântului, / S-a ivit pe culme Toamna, / Zâna melopeelor, / Spaima florilor și Doamna / Cucurbitaceelor... //…// Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările, / Cu alai de frunze moarte / Să colinde zările." Rând pe rând, Topârceanu dedică versuri salcâmului, coțofenei, plopilor, ciulinilor, vrăbiilor, lăstunului, broscoiului, eretelui, daliei, petuniei, florii-soarelui, gărgăriței, greierului, măsălariței, mătrăgunei, libelulei… Iar, în final, le regreta necazurile sau dispariția: „Gâze, flori întârziate! / Muza mea satirică / V-a-nchinat, de drag, la toate / Câte-o strofă lirică. // Dar când știu c-o să vă-nghețe / Iarna mizerabilă, / Mă cuprinde o tristețe / Iremediabilă...". La el, până și streșinile cântă sau plâng, atunci când ploaia toamnei, „udă, slabă și zăludă, / Botezând natura udă / Cu-n mănunchi de ciumafai", bate-n geam.

Poet al simbolismului românesc, cu trimiteri la universalitate, George Bacovia a lăsat în paginile istoriei literare acel ecou din poezia modernă, românească. La Bacovia, toamna pleacă cu „frunzișul răvășit", „grădina orașului plânge / Și-aruncă frunzișu-n oraș". În registrul unor tristeți, cu „pâcla toamnei prin livezi", Bacovia scrie despre voioșia de la vie: „E-n zori, e frig de toamnă / Și cât cu ochii vezi / Se-ncolăcește fumul / Și-i pâclă prin livezi. // Răsună, trist, de glasuri, / Câmpiile pustii - / Și pocnet lung, și chiot / Se-aude-n deal, la vii. //C-un zmeu, copii aleargă, / Copil, ca ei, te vezi, / Și plâng… și-i frig de toamnă… / Și-i pâclă prin livezi". Pentru Bacovia, toamna, când „plouă, plouă, plouă" e anotimpul ftizicilor: „E toamnă, e foșnet,e senin… / Copacii, pe stradă, oftează, / E tuse, e plânset, e gol…/Și-i frig, și burează". „De-atâtea nopți aud plângând, / Aud materia plângând... / Sunt singur și mă duce-un gând / Spre locuințele lacustre".

Pe lângă aspectele polemice și satirice ale „Nopții de noiembrie", cu acel vis al morții, suprema expresie a înaltului gând al trecerii, în acea „Poemă a rondelurilor" (1916-1920), Alexandru Macedonski ne-a lăsat și „Rondelul rozelor ce mor": „E vremea rozelor ce mor, / Mor în grădini, și mor și-n mine - / Și-au fost atât de viață pline, / Și azi se sting așa ușor. // În tot, se simte un fior, / O jale e în orișicine. / E vremea rozelor ce mor - / Mor în grădini, și mor și-n mine. // Pe sub amurgu-ntristător, / Curg vălmășaguri de suspine, / Și-n marea noapte care vine, / Duioase-și pleacă fruntea lor... - / E vremea rozelor ce mor".

În acea „plămădire a stilului" lui Octavian Goga, din vremurile de demult, dincolo de „zbuciumul tragic" al poeziilor lui, dincolo de „cântarea pătimirii" asupriților români din Transilvania, Goga se întoarce și la natura locurilor ardelene, cuprinzând în poezia „Toamna", acel sentiment memorabil al sensibilității lirice, „de la stropul de rouă, de la firul de busuioc, de la străvechiul codru la «cetatea eternelor stele»", poetul ardelean ajunge și la sentimentul toamnei. În această atmosferă lirică s-a născut poezia „Toamna": „Văl de brumă argintie / Mi-a împodobit grădina, / Firelor de lămâiță / Li se uscă rădăcina. // Peste creștet de dumbravă, / Norii suri își poartă plumbul, / Cu podoaba zdrențuită / Tremură pe câmp porumbul. // Și cum de la miazănoapte / Vine vântul fără milă, / De pe vârful șurii noastre / Smulge-n zbor câte-o șindrilă. // De vifornița păgână / Se-ndoiesc nucii, bătrânii, / Plânge-un pui de ciocârlie / Sus pe cumpăna fântânii. // Îl ascult și simt sub gene / Cum o lacrimă-mi învie: / Ni se-aseamănă povestea, / Pui golaș de ciocârlie."

„Visat de o carte pe margine de mări", la Ion Pillat, „Trec peste ea cocorii zburând spre alte țări. // Pe cer pier nori, târându-și penumbra de pământ… / Fug, legănând corăbii, catargele de vânt", în timp ce „Lungi stoluri, grăbite țin calea spre Nord, / Trist, ele țipă, / Departe, amurgul azvârle-n fiord / Aur, o clipă. // Pătate de umbră, dorm apele verzi, / Moarte pe mare. / Cu ochii nostalgiei de-a pururi pierzi / Țărmul din zare". Iar Ion Pillat, cel care ne-a lăsat superbele poeme, într-un vers: „Un singur nai, dar câte ecouri în pădure…" și „Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei…", despre toamna din suflet și cea de afară scria: „Au vuit prelung, ca vântul, păsările migratoare / Peste casa părintească, unde ieri m-am regăsit, / Singur cu lumina, care, galbenă venea din soare, / În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit. // Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porți cheia / Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort. / Toamnă, iată-ne alături, noi, cu visul, pe aleea / Nucilor ce ancorează, pentru iarnă-n al tău port. //…// Zile albe, zile negre…, ce străine, ce departe, / Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat… / Toamnă, lasă-mă să mângâi pasul tău de frunze moarte, / Părul tău de aur roșu și de soare întrupat."

„De ce-aș fi trist că toamna târzie mi-e frumoasă"? - se întreba poetul Mărțișorului, autorul „Cuvintelor potrivite", Tudor Arghezi. Din același „Mărțișor", cu același însoțitor presentiment al „Marii Treceri", acum parcă niște păsări ale amintirii, așteptându-ne, parcă, la hotarul dintre lumi, veneau versurile lui Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte. / Palid așternut e șesul cu mătasă. / Norilor copacii le urzesc brocarte". Versuri parcă de „Rămas bun!", acele versuri-mărgăritar, țâșnind acum, în octombrie 2017, din acel zbor al amintirilor, versurile celui despre care scriitorul Valeriu Anania, devenit mitropolit al Clujului, Sălajului și Sătmarului, scria: „În pragul sufletului lui stau acele Amintiri la statura ceasului de-acum".

Cel mai mare poet român al „Imnelor", al satului transilvan, Ioan Alexandru, cântând stejarul, scria în „Imnele Transilvaniei": „Și când e toamnă-n ceru-ntunecat, / Cu fulgerele miruind în coamă, /Stejarul uriaș, înaripat, / Și-ncepe zborul ramă după ramă, / Păduri și zări, izvoare și securi / Se veștejesc și licăre departe / Stejarul crește condur către cer / Și-n puțuri cade șarpe fără moarte". Cântărețul „luminii line", fixând ipostazele expresiei artistice, cucerind prin simplitate, toamna o cuprinde în acea viziune proprie din poezia „Plopul": „Tu simți apropierea, neîncetat, / Toți arborii încremenesc pe zare / Și numai tu te zbați, fără de vânt, / Mișcat de-un duh lăuntric, cu ardoare. // Trupul fragil și'nalt, sub cerul blând / Își moaie-n iezer luminarea lină, / Un fum verzui tot licăre-n văzduh, / Din capul spart sub stele pe colină. / Când floarea coaptă, la subțioara ta, / Un fel de lână albă și mițoasă, / O toarce vântul zorilor de zi. / Și-a doua zi-i în straie de mireasă. // Și când e toamnă, tu ești cel dintâi / Pe foi de aur gata de plecare, / Trebuie numai unghiul de cocori, / Să își orbească steaua de pe zare".

La Grigore Vieru, greierul toamnei „cântă din aripă": „Cântă-un greier din aripă, / Greieraș, nu țârâi, / Mama s-a culcat pe-o clipă / Și o poți trezi, / Cri-cri! // Greierașul fără casă: / - Uite, nu mai țârâi, jur, / Dar și frunza să nu cadă, / De ce cade ea, zur-zur?!".

La „statura ceasului de-acum" stau și versurile lui Nichita Stănescu din poezia „Emoție de toamnă": „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. // Mă tem că n-am să te mai vad, uneori, / că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori, / că ai să te ascunzi într-un ochi străin, / Și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. // Și-atunci mă apropii de pietre și tac, / iau cuvintele și le-nec în mare. / Șuier luna și o răsar și o prefac / Într-o dragoste mare."

Poetul ardelean Ion Horea, printr-o înaltă expresie lirică, „contopește cântecul din veac al rădăcinilor cu neliniștea prezentului" (Edgar Papu). Cântăreț al „umbrei plopilor albastre", printr-o „identificare cu miezul naturii", organică pentru el, poetul Ion Horea recurge la acel substrat al locurilor care l-au dat lumii, amănunt semnificativ, cum o face, cu „esențială profunzime", și în „Umbra plopilor": „Și vom călători odată / Pe unde n-am mai fost nicicând, / Cu umbra plopilor, ciudată, / Alunecând, alunecând…" // Și va rămâne-n urma noastră / Doar tremurarea unui gând, / Cu umbra plopilor, albastră, / Alunecând, alunecând…". Cu o sensibilitate aparte, în poezia „Invocație", ca un ecou răscolitor, evocă ploile toamnei: „Ploile vor duce-ncet, încet, / dealurile mele în pâraie, / însuși timpul, marele profet, / urme vechi le șterge și le taie". Idee exprimată și în „Cântec târziu": „Dar nu-i o amăgire vană, / Când peste toate mai îngâni:/ mi-e dor de țara transilvană / și de țăranii ei bătrâni! //…// În cimitirul greu de prune / se mută satul, rând pe rând… / Când clopotele prind să sune / Și noaptea le aud chemând! //…// Să fiarbă prunele-n corlană, / Pe dealuri să mai latre câini! / Mi-e dor de țara transilvană / și de țăranii ei bătrâni!". Doveditoare-s și versurile din poezia „Bătaia cu aur", bătaie din care poetul nu dorește să iasă înfrânt: „Tomnatică învolburare oprește-te, / Crengile pline sunt de iubire / Și aurul lor ne cade pe creștete!".

Un „Cântec de toamnă" ne-a lăsat și marele poet Adrian Păunescu: „Du-te-n casă, vine toamna, vine toamna pe pământ, / Rămurișul de-astă vară este veșted și e frânt. / Peste brumă, vine brumă, vine toamna peste noi, / Hai în iulie, hai cu toții, hai în iulie-napoi. //…// Vine toamna ca un viciu, și de formă, și de fond, / Am să cad la umbra clăii, surâzând spre orizont. / Vine toamna, vine toamna, vine toamna pe pământ. / Și să-ți pui flanel de lână, pune-mi pernă frunze vechi, / Pune-ți ultimele fructe în zulufi și la urechi. // Du-te-n casă, vine toamna, eu rămân să o aștept. / Este ultima mea toamnă, este ultimul meu drept."

Lasă un comentariu