CÂT DE UNIȚI SUNT ROMÂNII LA 100 DE ANI DE LA MAREA UNIRE? (I)

Dacă ne aruncăm din nou privirile pe documentele Marii Uniri constatăm imediat că autorii lor au fost animați de cele mai nobile sentimente de libertate, de egalitate și de dreptate socială pentru toți locuitorii Transilvaniei indiferent de avere, etnie, religie, sex etc. Ei vedeau Unirea cu România ca o aderare absolut liberă a tuturor locuitorilor Transilvaniei la noul stat,tocmai pentru aceste drepturi sau valori (libertate, egalitate, dreptate) pe care cei mai mulți dintre ei nu le-au avut în fostul Imperiu austro-ungar. Și cred că tocmai din acest motiv, cu excepția maghiarilor,toate etniile Transilvaniei au aderat imediat la actul Unirii.

Privind puțin și mai adânc în istoria noastră constatăm, de asemenea, că noi, românii, nu am avut un unificator gen Bismarck, noi ne-am unit mai degrabă profitând de anumite conjuncturi internaționale favorabile, atât în cazul Micii Uniri cât și în cazul celei Mari. Din păcate, după fiecare Unire politicienii de la București nu au respectat întru totul condițiile stabilite în prealabil și, ca urmare, de fiecare dată au apărut frustrările, nemulțumirile și chiar dorința unora de separare. Unirea nu era deplină. Dacă prin unire trebuie să înțelegem mai ales „Unire în cuget și simțiri", așa cum spune versul poeziei lui Andrei Bârseanu, atunci trebuie să recunoaștem că acest deziderat nu a fost atins până la cel de Al II-lea Război Mondial. Drept dovadă că lucrurile stau așa este faptul că atunci când s-a pus problema să cedăm Ungariei prin Diktatul de la Viena o parte din trupul Transilvaniei cu toți românii aflați acolo,politicienii de la București nu au găsit de cuviință să facă altceva decât să-și pună semnătura pe actul respectiv. Degeaba a leșinat apoi Mihail Manoilescu, ministrul nostru de externe din acel moment și semnatarul actului respectiv, cedarea rușinoasă, fără nicio luptă sau fără nicio opoziție serioasă fusese făcută. Și, din păcate, lucrurile s-au petrecut la fel și atunci când, la somarea Rusiei, a fost cedată Basarabia. Politicienii de la București au apreciat de fiecare dată că, oricum, armata noastră nu ar fi făcut față luptelor cu asemenea forțe deoarece nu era pregătită și dotată corespunzător. Întrebarea este de ce nu era pregătită (înarmată, instruită etc.) din moment ce știau cu ce dușmani avem de a face? Nu cumva pentru că guvernanții noștri de atunci se ocupau de cu totul alte lucruri și mai puțin de buna guvernare? Nu cumva pentru că banii publici erau furați (exact ca acum) prin tot soiul de afaceri dubioase gen Skoda? Spre deosebire de noi,finlandezii,un popor mult mai redus ca număr,au avut curajul și puterea să se lupte cu rușii de la egal la egal în prima parte a războiului și să le provoace acestora mari pierderi.

A venit apoi peste noi perioada „comunistă", când în urma unor transformări economico-sociale de mare amploare (naționalizarea principalelor mijloace de producție, cooperativizarea agriculturii, industrializarea țării, alfabetizarea populației și școlarizarea tuturor copiilor, fluxurile de oameni în toate direcțiile etc.) a avut loc un proces de relativă omogenizare (sau, mai bine-zis, de uniformizare) socială, fără însă a se reuși „Unirea în cuget și simțiri" - așa cum reclamă versul lui Andrei Bârseanu. Și cum să se realizeze o astfel de unire când, așa cum știm, în perioada respectivă scara valorilor a fost complet inversată? Oamenii de valoare care nu au aderat la ideile „comuniste" au fost băgați la închisoare unde cei mai mulți au pierit, iar în locul lor au fost promovați „proletarii" docili, „cântătorii în strună" sau ligușitorii, indiferent de valoarea sau, mai bine-zis, de nonvaloarea lor. Această inversare de valori și aceste tratamente diferențiate nu puteau genera, desigur, unirea în cuget și simțiri. Dimpotrivă! Totuși, trebuie să recunoaștem că prin migrarea populației dinspre o regiune istorică spre alta și dinspre sate spre orașe românii au avut posibilitatea să se cunoască mai bine unii cu alții, să-și împrumute unii altora obiceiuri, stiluri de viață etc. și, deci, să se producă acel proces de relativă omogenizare socială despre care vorbeam.

(va urma)

 

Lasă un comentariu