O lecție de istorie, care trebuie învățată și știută!

Pe măsură ce ne apropiem, cu pași tot mai repezi, de cel mai mare eveniment, moment istoric al românilor, Centenarul făuririi Unirii Celei Mari, de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, și a sutei de ani de la nașterea României Mari, parcă tot mai indiferenți și mai adormiți par guvernanții noștri și cei din importantele instituții ale Statului Român. În timp ce Organizația „Trianon 100", apărută, deloc întâmplător, la Budapesta, ca o contrapondere la Centenarul Unirii, instituțiile Statului Român lâncezesc în neacțiune, într-o adormire tot mai păguboasă! Măsluitorilor istoriei nu li se răspunde prin niciun fel de reacție, la acțiunile antiromânești ale premierului Ungariei, Viktor Orbán, nu se ia nicio măsură, guvernanții români parcă și-au înghițit limba, iar la lovituri vâră, precum struțul, capul în nisip, tac precum peștele în apă. Istoria ne este falsificată, de toți nemernicii, și se tace! Suntem zdravăn călcați pe bătături, pe demnitatea românească, răbdăm și tăcem, încurajându-l, astfel, pe dușman să continue. Iar noi, românii, nu ne apărăm. Știm, și încă prea bine, ce s-a întâmplat, în decembrie 1989, când, prin acea lovitură de stat, din plin, au beneficiat, cei din eșalonul doi al puternicilor clipei, în frunte cu Ion Iliescu. Dar tăcere! Ne ferim până și să scoatem pe masa adevărului documentele realei istorii, într-o apărare tot mai amânată a adevăratei istorii, privind consecințele Primului Război Mondial, Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920), semnat de cele 16 puteri învingătoare, inclusiv România, pe de o parte, și Ungaria de cealaltă parte. Până azi puțini sunt istoricii care se referă la urmările nefaste de după cel de-Al Doilea Război Mondial și la trădarea României, la Yalta, de către Churchill și Roosvelt, în cârdășie cu Stalin, înlesnind, astfel, pătrunderea tancurilor sovietice, în august 1944, în România. Se tace vinovat și complice, din păcate, cu hărțile adevărului în mână. Și, zău, am avea ce trânti pe masa potrivnicilor de azi!

Și nu învățăm nimic! Refuzăm să acceptăm măcar acea lecție de demnitate, pe care ne-au oferit-o, din 1990 încoace, și francezii, și slovacii, și polonezii, și cehii, până și australienii și rușii. Țarul Putin îi poftește pe minoritarii nemulțumiți de Rusia, de limba, de tradițiile ei, să plece! Iar asta cât mai repede, acolo unde se simt ei mai bine, deoarece aici, zice el, e Rusia și trebuie ca toți, indiferent de pe unde au venit ei, să mănânce și, obligatoriu, să trăiască și să vorbească rusește!

Iar dacă într-un editorial recent publicat în „Cuvântul liber", alegeam titlul din capul cuvintelor să fie tocmai cuvântul „Demnitate", doresc să mai ofer un alt exemplu, pe lângă cele de acolo, al unei lecții, într-adevăr, de demnitate! Aflând că nemernicul, acel handicapat și degenerat, numit Csiki Barna, și-a permis să-l spânzure, simbolic, într-un parc din Harghita, deci într-un loc public, pe simbolul nostru național, Avram Iancu, comandant de oaste, la 24 de ani, în cetatea de cremene a Apusenilor, autoritățile române făcându-se că nu văd, nu aud și nu știu nimic, profesorul sârb de istorie, Miodrag Stanojevic, din Vojvodina, aflat la Satu Mare, la un prieten, a avut, imediat, o reacție, publicată și în ziarul „Gazeta de Nord-Vest" din localitate. Am considerat că e bine să revenim și să reluăm declarația lui: „Aflându-mă într-o călătorie spre Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dumneavoastră, bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten și a familiei sale. Menționez că vorbesc fluent limba română, deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc. Știind că sunt profesor de istorie și bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul: «Afront adus românilor pe bani europeni!» (…) Vă propun un exercițiu de imaginație! Ce s-ar întâmpla dacă un român ar fi dat foc, la Budapesta, unei păpuși reprezentându-l pe Kossuth Lajos; un turist german ar fi incendiat, la Tel Aviv, o păpușă reprezentându-l pe David Ben Gurion (primul ministru al Israelului!) sau pe Golda Meir (și ea premier israelian); un ungur din Vojvodina ar fi incendiat, la Novi Sad, o păpușă reprezentându-l pe Miloș Obilic, eroul național al sârbilor de la Kosovopolje (leagănul nașterii poporului sârb) (…) La intrarea în România a trenului cu suporterii unguri, la meciul de fotbal Steaua-Ujpest, aceștia au afișat sloganul „Transilvania aparține Ungariei!", iar pe stadionul Steaua, din București, au afișat pancarta: „românii = țigani!". Ce s-ar fi întâmplat, dacă Ujpest ar fi jucat la Belgrad, cu „Partizan" sau „Steaua Roșie"? Oare ar fi avut curajul ungurii să afișeze mesajele - sărbii = țigani!" sau „Vojvodina aparține Ungariei!"? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiți să o facă, în acea seară ar fi cinat în Infern! De ce își permit asta în România? De ce nu își permit același lucru în celelalte țări, unde au minorități maghiare și revendicări revizioniste, adică, în Slovacia, Serbia, Ucraina?".

De ce? Românii, toleranți, nu reacționează, România fiind prima în Europa care a acordat toate drepturile, conform standardelor europene, unei minorități maghiare tot mai nemulțumite, mai arțăgoase, mai agresive, care nu drepturi dorește, deoarece le are, ci privilegii, supradrepturi, să fie maghiarii mai egali ca alții. Tupeu în cererea autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, etichetările românilor ca „mămăligari", „opincari".

„Sunt derutat - spunea profesorul sârb - și confuz, neputând înțelege cum este posibil să nu existe, în rândurile poporului român (…), un profesor de istorie, care să le explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere: cronicile coreene, pe la 700, îi considerau ca fiind «niște nomazi primitivi», care jefuiau prin nordul Coreei și estul Chinei, pe la 896, șapte triburi maghiare și trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei, de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (…), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare, după stabilirea în Panonia, a fost jaful. Incursiunile lor sângeroase s-au desfășurat în toată Europa, ajungând până în Spania, Ștefan cel Sfânt (997-1038) unifică triburile ungurești și-i creștinează. Moment în care începe procesul de maghiarizare agresivă a populațiilor din jur, ca esență a strategiei de supraviețuire a poporului asiatic, migrator în Europa. Personalitățile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin (român), Petõfi Sandor (sârbul Aleksandr Petrovici), Kossuth Lajos (slovac), precum majoritatea regilor Ungariei. În anul 1910, un istoric maghiar recunoaște că doar 10% dintre unguri sunt urmașii celor șapte triburi maghiare, stabilite, la 896, în Europa, restul fiind populații maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germani, slavi) (…) Ceea ce trebuie accentuat este faptul că, începând de la Ștefan cel Sfânt și până la dispariția regatului ungar, la 1526 (n.n. înfrângerea de la Mohacs), Transilvania nu a făcut parte, niciodată, din regatul ungar, fiind, întotdeauna, regat autonom (…) Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană (…) În anul 1918, în urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent, iar Transilvania alege să se unească cu România. Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniștilor unguri! Cum pot susține că Transilvania a aparținut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut, din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost pașalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost veievodat autonom? (…) În 1940, în urma Diktatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie!) Ungariei, până în 1944, când revine României! Ce fac ungurii în Transilvania? Ce știu mai bine: ucid valahi și evrei. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloși executanți ai teoriilor rasiale, naziste, golind, practic, Transilvania de evrei. (…)

În încheiere, ca să sintetizez relația dintre băștinașii valahi și alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu. Un ungur pribeag bate la ușa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primește în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. În timp ce se ospătează, ungurul pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînțeles), considerând că ar fi normal ca, după ospăț, valahul să îi ofere și un desert. Adică, nevasta. Indignat de faptul că, după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă și nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului. Și încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliță, strigând din toți rărunchii: «Săriți, oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă.» Așa că, valahi, fiți înțelegători și dați-le și nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorință va fi casa voastră!".

Astfel își încheie articolul profesorul sârb Miodrag Stanojevic, din Vojvodina. În fața adevărului, orice comentariu este de prisos. Din nevoia de revenire la adevărul paginii istoriei, am apelat la lecția de demnitate a lui Miodrag Stanojevic, dură ce-i drept, dată guvernaților români!

Lasă un comentariu