Cărturarul Petru Maior - ctitor de cultură românească

Aproape două secole s-au scurs de când s-a stins din viață Petru Maior, personalitate marcantă, ce și-a dăruit întreaga lui capacitate pentru dezrobirea socială, spirituală și națională a poporului nostru. Dintre toți reprezentanții Școlii Ardelene - pe care Kogălniceanu și Bălcescu îi numesc „cei dintâi apostoli ai românismului" -, lui Maior îi revine marele merit de a fi „deșteptat duhul național și lui îi suntem datori cu o mare parte a pulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit în trustrele provincii ale vechii Dacii".

Într-adevăr în lucrarea sa Istoria pentru începutul românilor în Dachia, apărută în Buda, în anul 1812, nu numai că a răsturnat argumentele celor care ne denaturau istoria, dar totodată a trezit și „pe românul carele mai înainte zăcea aruncat în adâncul întunericului au învățat a-și cunoaște trupina și ființa sa și a deșteptat în sine iubirea de nație și patrie". Scopul apariției celei dintâi istorii este mărturisit de însuși autorul ei, Maior: „cu arsă sete dorea toți românii împreună cu mine ca să vadă vreo istoriuță și în partea lor după atâtea hule vărsate de la cei streini asupra românilor".

O altă lucrare istorică de o importanță deosebită este Istoria Bisericii Românilor, atât a acestor dincoace, precum și a acelor dincolo de Dunăre, apărută la Buda în anul 1813.

De la catedra școlii din Blaj, Maior este trimis ca protopop greco-catolic la Reghin, unde un sfert de veac, între anii 1784-1809, avea să desfășoare o susținută activitate pe planuri multiple. Maior nu este valoros numai prin activitatea pastorală la Reghin, ci și prin zelul lui pe plan social național. Preocupat de binele obștesc, tânărul protopop, cu vaste cunoștințe dobândite la Roma și Viena, se va angaja în acțiuni școlare și politico-sociale pentru a ridica sufletul românului. Văzând că „aproape nemica nu știa" mulțimea, s-a avântat - cu timp sau fără timp în a-i învăța, - și acest lucru îl cere și preoților după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „propovăduiește cuvântul, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată răbdarea și învățătura". Prin îndrumările date dascălilor și preoților „să dea pildă sănătoasă cu portarea lor" (exemplul fiind stimulator), Maior ne apare ca un adevărat pedagog și păstor de suflete. În felul acesta a contribuit în bună măsură la alfabetizarea celor mulți, dar în același timp și la stârpirea unor superstiții.

Mergea Petru Maior prin sate, unde adunând pruncii făcea cu ei școală și examen, pe cei ce știau îi lăuda, pe ceilalți părintește îi dojenea și rânduia mijlociri ca să învețe, mărturisindu-ne astfel un aspect al misiunii lui extrabisericești. Când nu era prins cu problemele parohiale se ocupa de inspecția școlilor. Mustra pe părinții care nu-și trimiteau copiii la școală.

Cât de mult l-a preocupat pe Maior buna creștere și educare a tineretului reiese și din aceea că prima lui Didahie o dedică pruncilor, tinerilor care trebuie să stea în atenția conducerii politice, bisericești și a părinților îndeosebi. Imperativul lui Maior și al vremii, era acesta: „faceți din copiii voștri oameni buni, cetățeni buni, creștini buni"!

Pe tărâm omiletic și pastoral, Maior a căutat să planteze idei sănătoase, să sădească virtuți creștinești și civice, a căutat să stabilească un echilibru perfect al omului în cadrul societății. Predicile lui Maior, foarte moralizatoare, fondate pe exemplul propriu, convingător, tindeau spre stimularea săvârșirii binelui, a datoriei și a asemănării cu Hristos. El atacă în cuvântări necruțător unele vicii generale, nedreptăți sociale, de aceea omiletica lui Maior, dublată de un talent oratoric deosebit a avut și are un ecou ce se prelungește până astăzi.

Cunoscutele lui predici la înmormântare au fost adunate și publicate în lucrarea Propovedanii, Buda, 1809, Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului (Buda, 1810). Ciclul de Didahii sunt adevărate îndrumătoare omiletice și îndreptare etico-sociale.

Din opera lui socială și scrisă, reiese limpede cât de strâns s-a împletit la el activitatea de slujitor al altarului și al patriei. El singur o mărturisește când ne spune că: ,,într-o mână ținea condeiul și molitvenicul pentru treburile parohiei și în cealaltă sapa pentru a se întreține", delimitând oarecum cele trei sectoare în care Maior s-a dăruit cu ce a avut mai bun: cărturăresc, pastoral-misionar și social. Prin tot ceea ce a făcut Maior, va rămâne o pildă vie în conștiința neamului.

Pentru protopopul de la Reghin, predicarea constituia una din obligațiile categorice ale slujitorilor Domnului. Predica nu este legată însă exclusiv de biserică, sau de ziua de sărbătoare. Ea se poate săvârși în orice împrejurare prielnică unei cucernice manifestări. Nu toți preoții sunt competenți însă a răspunde unei asemenea obligații.

Cărțile de predici ale lui Petru Maior au cucerit un întins orizont de influeanță, având un puternic ecou printre clerici. Susținea în 1921 diaconul dr. Gheorghe Comșa, viitorul episcop ortodox al Aradului, că predicile învățatului profesor de la Blaj și protopop, au avut cea mai mare răspândire nu numai în biserica unită cu Roma, ci și în Biserica Ortodoxă românească.

Predicile lui Petru Maior veneau în primul rând din partea unui autor ce întrecea în cultură și forță stilistică proprie pe toți înaintașii săi în ogorul omileticii românești. Doctor de Roma, unde stătuse cinci ani studiind filosofia și teologia, Petru Maior cunoștea mai multe limbi decât oricare dintre contemporanii săi din orizontul „Școlii Ardelene": latina, greaca, italiana, franceza, germana, maghiara și chiar și unele dialecte sârbești. Artele și literatura nu l-au atras în orașul Columnei lui Traian; disciplinele teologice, filosofice, istorice și pedagogice i-au stat însă aproape de inimă. Ecouri din cele mai neașteptate și o puternică logică se remarcă astfel în predicile sale, o simplitate aspră și profundă, o emoționantă putere de sugestie în avântul căreia se deschideau mari aripi retoricești.

În concluzie, putem spune că Petru Maior, ca și ctitor de cultură românească, se înscrie în acea vastă galerie de mari bărbați ai neamului românesc, luptători și apărători ai drepturilor poporului român.

 

Lasă un comentariu