Vineri, 1 Decembrie 2017, de Ziua Marii Uniri, în cadrul tradiționalei ceremonii festive organizate de Instituția Prefectului - Județul Mureș, eminentul jurist, președinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, prof. univ. emerit dr. IOAN SABĂU-POP și-a înscris numele în galeria ilustră a deținătorilor înaltei distincții Fibula de la Suseni, în semn de recunoaștere a locului ce i se cuvine în agora spiritualității mureșene. După cuvintele de mulțumire adresate prefectului dr. Lucian Goga, președintelui Senatului UPM - prof. univ. dr. Cornel Sigmirean (autor al cuvântului de Laudatio), familiei, prietenilor și colaboratorilor, dr. Sabău-Pop a rostit un pilduitor și emoționant discurs de recepție, expresie a unei profunde, responsabile și pe deplin asumate profesiuni de credință, text din cuprinsul căruia redăm, în continuare, ample fragmente.
ILEANA SANDU
„Am simțit, ca experiență personală, disprețul arătat țăranului român"
Plecat fiind, pe drumul vieții, din satul natal, din Câmpia Transivaniei, lăsând deoparte oportunități ademenitoare și sclipitoare, oferte de bunăstare, am văzut și am simțit, ca experiență personală, încordarea satelor, prezentă încă mulți ani după ororile războiului, disprețul arătat, ca o tradiție de la un regim la altul, țăranului român, locuitorilor satelor, și am trăit la propriu drama lor, a celor care (…) au adus în toate împrejurările gloria nepieritoare, cei ce au ținut pe umeri, opintiți, dar fără să cadă, această țară pe care o avem și cu care ne mândrim astăzi.
Am simțit ca o datorie sfânt de dureroasă de a folosi zestrea dobândită din povețele cu tâlc, din tăcerile cu subînțeles profund, un rod al înțelepciunii milenare - mai presus de toate filosofiile - care încă mai supraviețuia în satele transilvănene, dând, prin aceasta, o direcție modestă și vieții mele. Am simțit că sunt dator să apăr aceste valori, după puterile mele (…) vigoarea izvorâtă din credință și tradiție, nestrămutate, de continuitate și miracolul prin care a supraviețuit poporul român prin comunitățile sătești, dârzenia cu care s-au apărat, s-au sacrificat, au murit mustind glia cu sângele lor și au renăscut iarăși (…).
„Mă onorează dușmănia adversarilor și le mulțumesc…"
Așa am considerat că este menirea mea, a celui plecat din sat, și propriul dascăl întru învățătură, beneficiind de misiunea aducerii adevărului adevărat la lumină. Am fost beneficiarul sorții și de instrucția mea de jurist deprins să fac analize critice, să disting ce este semnificativ și să determin, din multele repere, care sunt acțiunile punctual fundamentale. Poate că dobândind un spirit critic distanțat de defectele mele, mi-am făcut veritabili adversari. Mă onorează dușmănia lor și le mulțumesc. Cred că aici este particularitatea mea de modest intelectual - dacă totuși am ajuns să mă numesc așa - care a trecut până aici, prin deceniile adunate, cu mai multe îndeletniciri și privesc în perspectiva trecerii timpului că am beneficiat de ele, pe unele însă, chinuitor, mi le-am impus singur. Păstrând proporțiile, am ales filozofia tribunilor lui Iancu, forma militantă de acțiune care poate avea efecte mai devreme decât în alte împrejurări, pentru că așteptările sunt multe și pericolele ne bat la ușă. Am constatat că este nevoie de profesionalism, dar și de angajament, de curaj, de pasiune, pe care eu o am, personal, pentru istorie și etnografie. Cu toate acestea, recunosc, fără rezerve, întâietatea istoricilor, o împletire pluridisciplinară este în prezent necesară. Deosebirea dintre istoricii adevărați și aplecați spre această nobilă profesie, și alții, care nu au calificarea formală de istorici, este că cei din urmă sunt/pot fi tributari exclusiv pasiunii,în măsura în care pasiunea îi domină.
Aici se poate greși sau exagera, chiar dacă ești de bună credință, iar istoricii sunt chemați să ordoneze lucrurile.
„Dedic momentul de azi celor fără cruci la cap, celor fără morminte…"
...Așa că mă las și eu, în minutele următoare, purtat de pasiunea pentru istorie, istoria Măriei sale Poporul Român, singurul suveran, singurul împărat, singurul stăpân, veșnic de neînlocuit în spațiul carpato-danubiano-pontic, rămas același, neschimbat, precum schimbătoare au fost monarhiile, domniile, republicile, comunizările și stăpânirile străine, toate trecătoare. Lui îi datorăm Unirea, și aduc obolul meu, dedicând momentul de azi celor fără cruci la cap, fără morminte și cu oasele risipite în zările românești, fără timp de slujbă creștinească și veghea din urmă, îndreptățită pentru orice creștin.
„România Mare nu a fost un cadou, s-a făcut pur și simplu dreptate, dar o dreptate parțială care trebuie știută…"
(…) Dau mai puțină crezare autorităților și mai mult destinului care și-a întors fața spre români, în care să nu uităm rostul esențial, adus ca obol Unirii, de mulțimea entuziastă a românilor din Bucovina, Basarabia și, în fine, a celor din Transilvania. A fost un freamăt popular de anonimi pe care literatura de specialitate nu îi spune după nume și nici nu poate să o facă decât așa, pe alocuri, răsfirați, pierduți prin documentele vremii.
Să nu se înțeleagă că facem abstracție de rolul definitoriu al reprezentanților românilor, de personalități care s-au ridicat atunci, la chemarea vremii, au înțeles și și-au îndeplinit rolul, acei cărturari cu vocația la care îi chema momentul.
„O Românie înconjurată de români"
(…) Statul Român, România adică în granițele sale actuale, dar și cele de după Marea Unire, este o oază determinată teritorial în mijlocul poporului român, adică, cu alte cuvinte, o Românie înconjurată de români. Și atunci constatăm că făurirea României Mari, așa cum obișnuim să spunem momentului 1 Decembrie 1918, este un act istoric de dreptate, suntem mulțumiți și așa, chiar dacă este o dreptate parțială.
(…) De cum mirajul unirii sub un gând tricolor este năzuința unei națiuni, o unire, o întregire sub un sceptru unificator poate să aibă loc în mod cinstit prin identitate de limbă, cultură, religie, tradiții, mentalități și credințe populare. Dar vectorul care îndeamnă în această direcție trebuie să îl constituie structuri recunoscute și solide de organizare comunitară, conturate de obiceiuri recunoscute și autorități proprii, care să exprime ideea de stăpânire și continuitate pe un anumit teritoriu. Adică, o statornicie care să evolueze secular pe aceeași vatră nestinsă, ceea ce nu exclude pendularea, transhumanța turmelor și sumanele păstorilor, după cum impun anotimpurile anului și necesitățile economice. Transhumanța a creat o legătură între comunități așezate pe versanți și văi, a omogenizat concepțiile sociale de viață și cele culturale, lucru care s-a făcut de la sine, ținând seama de fondul lingvistic comun, a existenței ethosului popular și miturile sacre. Popor sedentar de agricultori și păstori au fost păstrătorii civilizației în această parte de Europă și, comparând cu zilele noastre, mesagerii unei civilizații ducând sau schimbând între ei veștile ca adevărați curieri.
(…) Unirea a avut și un calendar prestabilit și exprimat clar de fruntașii românilor ardeleni și amintim Declarația în Parlamentul de la Budapesta a lui Alexandru Vaida Voivod, afirmațiile celebre ale lui Iuliu Maniu după întâlnirea cu delegația ungară de la Arad, refuzându-se reprezentarea la Conferința de Pace a românilor de către Ungaria, separarea definitivă și luarea destinului în propriile mâini.
Majoritatea așezărilor românești în care predominau comunitățile rurale au rămas fără bărbații tineri, fără toți bărbații aflați în puterea vârstei. A fost devastator după război, satele erau pline de jalea mamelor cernite după cei pierduți de văduve și de copii orfani (…).
(…) În drumul său eliberator, Armata Română, formată din țărani - soldați și instruită din mers - a dat dovadă de umanism și a hrănit la cazanele bucătăriei sale ambulante, a împărțit hrana, raționalizată de condițiile purtării războiului, cu populația civilă maghiară necombatantă, dar și cu prizonierii din armata ungară, în drumul său până la Budapesta unde, la cererea expresă a regelui, nu a fost arborat steagul României învingătoare pe clădirea Parlamentului, ca nu să nu fie jignită în orgoliul său o națiune care, cu siguranță, nu putea fi stigmatizată pentru fărădelegile celor care o conduceau.
Teritoriile locuite și organizate administrativ de către români, de comunitățile de limbă, tradiții, orânduieli juridice ale obștii vicinale și care se revendicau, din timpuri imemoriale, ca aparținând unor ramuri cu origini românești, au rămas în proporție de trei sferturi în afara României Mari (ca exemplu 3/4 din Maramureșul istoric au fost anexate Ucrainei, fără ca, până atunci, să îi fi aparținut vreodată). Acolo, ca și în alte vetre ale românității, a fost leagănul milenar al unei civilizații străvechi, leagănul lui Mos Valahorum - izvor străvechi, poate cel primar, de drept românesc, cu reminiscență până astăzi în Arcul Carpaților din Ucraina și până în Polonia.
„Oameni buni, nu-i mai căutați, ei nu mai sunt, ei nu s-au întors…"
(…) Istorici și alți cercetători au cutreierat satele ca să imortalizeze momente și fapte trăite pe front. În aproape toate satele li se răspundea blajin și dureros, de localnici: Oameni buni, nu-i mai căutați, ei nu mai sunt, ei nu s-au mai întors. Aceasta este evocarea tristă care ne-a adus bucuria momentului pentru a mai afirma încă o data legitimitatea Marii Uniri în fața celor prezenți și ai posterității.
„Trebuie să dăm mai multă încărcătură mândriei de a fi român!"
Iată că, cei de azi trăim privilegiul de a ne pune cu semeție tricolorul în piept, în balcon, sau pe la uși, pe la ferești, după cum ne îndeamnă colindul străbun. Suntem fericiți că o facem, dar trebuie, în același timp, să dăm mai multă încărcătură mândriei de a fi român, de a fi cetățeni ai României Dodoloațe, așa cum o avem astăzi, dată de înaintași, brăzdată în chinurile facerii sale, EA este a tuturor, indiferent de originea și vorbirea dată fiecăruia de Dumnezeu, de a participa cu repere identitare proprii ce le avem fiecare, la realizarea unui destin național dorit manifest de părinții Marii Uniri.
Vă spun celor prezenți acest lucru, pe care îl consider mai mult decât o provocare, este chiar un îndemn la momente de reflexie.
