Pe Doamna teatrului și cinematografului românesc (și internațional...) am întâlnit-o la finele anului trecut, de Moș Nicolae, în Sala Teatrului Evreiesc de Stat, ca spectatoare a unui matineu de excepție - „Uriel Acosta", avându-l ca protagonist pe MIHAI CĂLIN, vedetă PRO TV. După câteva zile, în 10 decembrie, am avut onoarea să o intervievez în apartamentul său superb din Calea Victoriei, cu două ore înaintea plecării la Zürich, pentru un turneu cu „Astă seară, Lola Blau!" și „Patul lui Procust".
- Aș vrea să vă întoarceți puțin în trecut, la începuturile prodigioasei dvs. cariere. Ați intrat „din prima", la Institut? Vi s-a părut greu examenul?
- Am intrat a doua oară, prima dată am căzut, aveam 18 ani, un an de zile am jucat la Teatrul Evreiesc, unde am fost primită în ciuda eșecului, bucurându-mă de încrederea colegilor și a regizorilor. Sunt bucureșteancă, deci am avut șansa de a vedea nenumărate spectacole, le frecventam și le frecventez. Am constatat că „mie îmi place la teatru" cam dintotdeauna, de la Teatrul de Păpuși din Herăstrău, de la ursuleți... Referitor la admitere, nu e greu. Poți să nu fii inspirat, poți să-ți alegi un repertoriu prost (cum a fost și cazul meu), poți să nu știi exact ce ești, cum ești, ce vrei de la tine și de la viață, asta se poate întâmpla, dar greu nu e.
- Vă amintiți câți ați fost pe un loc? Ce probă v-a plăcut cel mai mult sau ce lucru special rețineți din febra examenului?
- Am fost vreo 200 pe un loc. Febra examenului a fost foarte mare, mai ales că, atunci, în anul în care am intrat, aveam febră foarte mare, făcusem una din celebrele mele amigdalite, care mă pocnesc exact când nu e cazul, în momente de tensiune! Cu febră am plecat la examen, într-o zi în care toată circulația era întreruptă, nu știu ce olimpiadă era (nu rețin - o competiție sportivă foarte importantă la vremea aceea, prin '81). Atunci stăteam în „Iancului", era vară, era cald, era blocat totul, doar sportivii și delegațiile aveau dreptul să circule. Singura modalitate de a ajunge, cu toate că am plecat de acasă cu multă vreme înainte, a fost o Salvare, care nu era pentru mine, de altfel, dar am oprit-o. M-am așezat în mijlocul drumului, ca să ajung totuși să dau examenul, și am dat, și am luat. Am absolvit în 1985, la clasa Dem Rădulescu, și, dacă n-am făcut-o pe parcursul anilor sau atunci, aș vrea acum să îndrept o greșeală, care a fost mai degrabă o situație inerentă!... Nu „poate", sigur, pe vremea aceea nu-l înțelegeam, mă copleșea personalitatea dumisale, însă mă gândesc la domnul Rădulescu ca la un geniu al comediei românești. Conexiunile gândirii sale sunt atât de diverse, fantastice. Cred că n-am întâlnit niciodată o imaginație, o fantezie mai bogată și mai universală. A fost o nedreptate a vârstei, sau nu știu cum să-i spun, lipsa mea de maturitate, din acea vreme când nu-l înțelegeam, și aș vrea să o îndrept acum, prin intermediul interviului nostru, spunându-i, de fapt, cât bine mi-a făcut și cât de recunoscătoare îi sunt.
- Pregătirea dvs. vocală (aveți un timbru foarte special), exercițiile de dicție, respirație din timpul facultății le-ați păstrat cum erau, sau le-ați mai cizelat între timp?
- Din păcate, iarăși mă izbesc în amintiri de lipsa mea de maturitate. Probabil că nu îl înțelegeam suficient de bine pe domnul Gafton (cu dânsul am făcut tehnica vorbirii) și nu rețineam tot ce ne spunea, dar sigur că s-au păstrat multe lucruri, acea tehnică de a-ți proteja glasul, când inspirația, fir-ar să fie, nu „coboară" în fiecare seară și, atunci, în momente de tensiune, de urlet, e nevoie să te sprijini pe o diafragmă foarte sănătoasă și puternică. Desigur că tehnica vocală și tehnica respirației, în ceea ce mă privește, le-am desăvârșit în lucrul cu Andrei Șerban, de fapt atunci am înțeles valoarea și importanța vocalelor, consoanelor; lucrurile nu se lasă la voia întâmplării, fără să ne fie teamă de o prețiozitate sau accente false ale jocului actoricesc, sunetul trebuie să penetreze, să meargă până în fundul sălii, să audă toată lumea. Îmi amintesc de cuvintele domnului Liviu Ciulei, care, cu o vară în urmă, înaintea premierei cu „Patul lui Procust", a venit ca să ne sublinieze o dată în plus nevoia acurateței vocale, o sete de rostire frumoasă, plină, cuvântul are forță, magie, este căptușit de gând.
- Vorbiți-mi despre arderea dumneavoastră, despre lacrimile, emoțiile, forța de a ține cu respirația tăiată atâția și atâția spectatori care vin special pentru Dumneavoastră, Maia Morgenstern! Spectatorii din Târgu-Mureș, care citesc interviul nostru, au fost hipnotizați complet când v-au văzut în „Astă seară, Lola Blau!", umplând până la refuz sala Palatului Culturii, la Întâlnirea școlilor și academiilor de teatru europene, deși în seara respectivă se transmitea în direct, la TVR, concertul lui Placido Domingo la București!
- Nu știu dacă e neapărat un compliment... A plânge în scenă, pentru mine, nu e prea greu, și nu-mi aduc din asta o laudă. Se întâmplă ca ochii să fie uscați, întreaga atitudine să fie uscată, rece, golită, și emoția să fie extrem de puternică. O astfel de emoție am încercat (se împlinesc doi ani în februarie) când am fost la Auschwitz - sar de la teatru la film, dar nu pot altfel. Filmam, cu doamna Marta Meszaros, „A șaptea încăpere" și îmi puneam mii de întrebări: cum o să reacționez, o să mi se facă rău, nu contează, trebuia să mă duc acolo unde parte a familiei mele a murit (tatăl tatălui meu). Mă îmbărbătam și eram golită de lacrimi și de autocompătimire (pentru că, de obicei, ne bușește plânsul când ne autocompătimim, haideți să fim sinceri!). Era o goliciune și o uscăciune în mine de care absolut m-am înspăimântat, dar nici nu s-ar fi putut altfel. Era dincolo de ce poate cuprinde mintea, sentimentul pe care l-am avut, e pustiu, e cenușă, e o mașină perfectă, vezi că perfecțiunea de a ucide depășește puterea de a simți sau de a gândi. Era „perfect". Apoi, am stat și m-am gândit, oare cum de într-un timp așa de scurt, și fără mecanismele și utilajele pe care le avem acum (sunt totuși 50 de ani în urmă), a fost posibilă, pe o suprafață așa de mare, o întreagă mașină de a ucide; și atunci, lacrimile devin mărunte.
- Au fost o trăsătură dominantă și în „Lola Blau", care cred că se leagă de asemenea de biografia Dumneavoastră.
- Într-un fel, se leagă, nu neapărat și nu direct, slavă Domnului că nu direct! Dar, în „Lola Blau", împreună cu regizorul Alexandru Dabija, cu care am lucrat la acest spectacol, și căruia îi aparține versiunea scenică pe care ați văzut-o, am pornit de la propoziția Lolei care spune, după o noapte de beție, într-un soi de mahmureală acrișor scârboasă: „Nu știam că există Dachau" (în legătură cu telefonul bărbatului vieții ei, care spune că n-a putut veni la întâlnire pentru că a fost deportat la Dachau... Deci, Lola își spune ei, îi spune lumii: „Eu nici măcar n-am băgat de seamă, nici măcar nu știam ce înseamnă Dachau". E teribil că suntem atât de implicați în propriile noastre drame (pe care le considerăm reale, dar le dăm niște proporții astronomice, încât nu băgăm de seamă ce se întâmplă la o oră distanță de noi, la o noapte cu trenul. Acum filmez cu Thomas Ciulei (fiul lui Liviu Ciulei n.n.), la un film despre doamna LENA CONSTANTE, această personalitate de care îndrăznesc să mă apropii cu foarte mare emoție, teamă, admirație, venerație... Acest persoanj îmi prilejuiește mari probleme de conștiință - cât am eu dreptul, ce știu eu, ce pot eu interpreta, cum să fac...., nu-i ușor și implică o mare doză de curaj faptul că am acceptat să lucrez la acest film în locurile unde a suferit, a fost închisă, torturată și chinuită. Vorbeați de plâns - am întrebat-o odată pe doamna Lena Constante: „Ați plâns?" Ceea ce mi-a povestit m-a cutremurat, dar, paradoxal sau perfect explicabil (depinde din ce punct de vedere priviți), accesele de lacrimi, izbucnirile în plâns nu aveau loc în momente de maximă durere și tensiune acută, ci în momente când „era puțin mai bine", când (spunea doamna Lena, ieri) a apucat odată să facă focul cu niște coceni, și rămăseseră zece boabe, care s-au făcut zece floricele, și în fața focului, după câte luni..., un foc în sfârșit, într-o sobă cu lopată de jar, cu zece floricele, și cu o țigară răsucită din câteva mucuri, și o foaie ruptă dintr-un regulament, ascunsă ca o pradă, a fost o sărbătoare, și atunci a izbucnit în plâns. Cum poți juca, cum poți interpreta, ce ardere, care ardere, ce tehnică, ce mijloace...? Mi-e atât de greu... Lucrurile par, de fapt, atât de mărunte și neimportante, în raport cu suferința reală. Și, totuși, Lena e fericită că se face acest film. Ce responsabilitate implică asta pentru mine!
- Ce-și dorește starul internațional Maia Morgenstern de Sărbători?
- ?!? E frumos iarna, când sunt toate Sărbătorile laolaltă. Noi serbăm Hanuka - Sărbătoarea Luminii (în religia mozaică), Crăciunul, Pomul, Anul Nou. Îmi doresc lumină, pace și căldură.
La rostirea celor trei dorințe, ochii Doamnei Maia Morgenstern s-au umplut de lacrimi.
4 ianuarie 1997
