Ne întoarcem în timp.... GEORGE IVAȘCU: „Actorul este o rană vie..."

„Cultura României nu începe cu fiecare ministru al Culturii, acesta doar o administrează" - a afirmat, luni, ministrul propus pentru preluarea portofoliului Culturii, George Ivașcu, avizat favorabil de comisiile reunite de specialitate ale Parlamentului.

În cea de-a doua seară a Festivalului de Artă Medievală pentru Tineret de la Sighișoara, cu toate că timpul n-a ținut cu noi, iar ploaia torențială a împiedicat evoluția mult așteptată a actorului George Ivașcu, am avut noroc găsindu-l, în imensitatea mulțimii, pe însuși protagonistul spectacolului nejucat.

- Sunt pentru prima dată în Sighișoara și e - cum se spune - dragoste la prima vedere. Am reușit să mă îndrăgostesc de acest oraș, pentru că, realmente, îți dă energie pozitivă, descoperind că, în țara ta (enunț acest lucru deși n-am mai fost aici), există locuri de o sublimă întâlnire cu istoria. Drept pentru care mi-aș fi dorit foarte mult să comunic cu acest spirit istoric, numai că mă îngrozesc vremea și regretul că mâine plec și s-ar putea să nu joc în seara asta.

- Înainte să vă văd la Târgu-Mureș, în spectacolul „Mireasa mută", v-am mai urmărit și la „Gala Tânărului Actor" de la Costinești, de două ori. Vă grăbiți la festivalul de pe litoral?

- Voi reveni sigur la Costinești, este marea mea iubire, dar nu mă grăbesc, pentru că, din păcate, nu știu dacă ați aflat, Costineștiul nu mai este, s-a desființat, ceea ce cred că vorbește suficient și în termeni destul de duri despre condiția tânărului actor. Era singurul festival unde tinerii actori puteau să se întâlnească, să concureze unul cu celălalt și poate chiar să se lanseze. Și iată că el s-a desființat, ceea ce este înfiorător de trist.

- În legătură cu alt capitol, pedagogia: sunteți profesor la Academia de Teatru și Film din București. Ce ați recomanda tinerilor candidați la actorie, care, oricum, vă privesc ca pe un idol?

- În primul rând, eu le-aș recomanda un lucru foarte simplu. Teatrul are la bază iubirea și comunicarea. Este foarte importantă această șansă de a evada în sufletul altcuiva și acest suflet trebuie să te coste atât de mult, încât chiar să ai senzația că ești într-un alt spațiu și că ești altcineva real. Orice poezie de sensibilitate pe care o are de spus sau orice alt lucru pe care îl spune actorul să fie din suflet. Nu trebuie să vorbească despre „Vino-n codrul la izvorul...", ci trebuie să vorbească despre „Vino-n codrul la izvorul" lui. Adică e codrul lui, iubirea lui, pierderea lui. Nu e poezia lui Eminescu. Este o poezie superbă, dar nu asta interesează, ci acel spirit, acel suflet, acea durere pe care Eminescu sigur le-a avut când a scris această poezie, să intre în el și el să le comunice. Ăsta este rostul actorului - de a comunica stări, sentimente, gânduri.

- Această evadare de care vorbeați a fost motivul principal care v-a determinat și pe dumneavoastră personal să vă alegeți această profesie?

- Da. Și o spun atât de categoric, am descoperit această șansă pe care mi-o dă profesia, aceste succesive evadări mă fac să iubesc mai mult viața și omul, și chiar personajele negative pe care le joc, prin faptul că eu trebuie să le dau dreptate, (chiar dacă ele nu au dreptate), mă determină să înțeleg mai multe lucruri, și asta mă face mai fericit - șansa de a fi într-o viață și rege și cerșetor (poate pare banal, teoretic, dar așa e!). Dacă realmente te întrebi ce-ar fi fost dacă te-ai fi născut fiul unui rege sau un aurolac - începi să descoperi că lumea nu este neapărat foarte rea, oamenii nu sunt răi, doar condițiile sunt grele. Poate că dorințele noastre ne fac să fim mai răi.

- Descopăr că sunteți un om foarte sensibil. Considerați că e o latură esențială pentru un actor?

- E obligatorie, pentru că actorul își cam zgândăre pe suflet. Spunea foarte frumos doamna Gina Patrichi (Dumnezeu s-o odihnească!): „ACTORUL ESTE O RANĂ VIE. EL CHIAR TREBUIE SĂ-ȘI DEA FOC". Actorul nu poate minți, nu poate spune „Te iubesc" pe scenă, dacă n-a simțit niciodată acest sentiment. Pentru că spectatorul, chiar dacă nu are nicio pregătire sau n-a fost niciodată la teatru, chiar dacă nu știe să citească sau să scrie, trebuie să-l creadă. Chiar dacă a spus-o bădărănesc („băi, te iubesc!", trebuie să o fi simțit o dată, cel puțin, în viață. Profesia are la bază nu minciuna, ci adevărul.

- Care este istoria reușitei dumneavoastră la Institut?

- Este simplă. Am încercat de trei ori, am picat de două ori primul sub linie, pe motiv că sunt mic de statură, lucru care pentru mine reprezenta un defect, care acuma a devenit o calitate și chiar un titlu de mândrie - sunt cel mai mic actor din România, la ora asta nimeni nu este mai mic decât mine, și pot să mărturisesc un lucru - faptul că n-am intrat de prima oară m-a ajutat să-mi depășesc complexele, de altfel, pe care toți le avem, chiar dacă nu le recunoaștem.

- Dar istoria succesului?

- A însemnat pasiune și realmente dăruire. Se tot utilizează aceste cuvinte și mi-e și jenă să le pronunț - această dăruire care înseamnă a face dragoste cu personajul. A te iubi cu el, a te întâlni undeva la mijloc, acel copil care iese din această dragoste dintre tine și personajul respectiv. Asta mi-a adus succesul.

- Vreunul din eșecurile admiterii la facultate v-a făcut să vă gândiți la renunțare?

- Niciodată nu am renunțat la ideea de a face actorie și nu voi renunța la această idee.

- Care este relația dumneavoastră cu Dumnezeu?

- Este cu totul specială. Nu mai ține în primul rând de social și de condițiile create în teatru, ci pur și simplu în afara datelor stricte ale vieții. El mi-a oferit această șansă, pe care foarte puțini o înțeleg, pentru că în fiecare destin ea apare la un moment dat, dar poate să dispară dacă nu o meriți (ca Dumnezeu să te ajute sau nu).

3 august 1996

„Importantă nu e gloria, ci puterea de a îndura"

Pe George Ivașcu îl găsesc oriunde merg la teatru, în mai toate distribuțiile: la „Bulandra", la „Național", la „Comedie"...

- Cum e gustul succesului?

- Destul de dur. Nu e frumos decât așa, din afară. Succesele, în general, te obligă foarte tare și oamenii așteaptă insuccesul, mai nou. Dacă prima dată sunt marcați și spun: „Vai, ce bine a jucat!", după câtva timp vin și spun: „Ia, să vedem, ... a, se repetă, acolo e la fel ca dincolo...", deci gustul succesului e destul de ... amar. Aș putea s-o citez pe

Nina Zarecinaia, din Pescărușul de Cehov: „Acum știu că importantă nu este gloria, ci puterea de a îndura".

- Când ați terminat Institutul, ați primit o avalanșă de roluri. V-ați așteptat la ele?

- Nu mă așteptam neapărat, dar mi-o doream. E firesc. Cine nu se pregătește pentru rolurile principale, importante, dificile, n-are rost să se apuce de meserie. Rolul din spectacolul acesta (D'ale carnavalului, de Caragiale, în regia lui Mihai Manolescu, Crăcănel, n.n.), e primul meu rol într-un teatru profesionist, Teatrul de Comedie. Primul rol pe care l-am luat de la capăt și l-am dus până astăzi. Despre rolurile pe care le fac nu pot să detaliez prea mult, mai bine o fac cei care mă înjură și mă comentează!

- Cum e, totuși, să „simți" publicul, care v-a ovaționat și în seara asta, ca la fiecare spectacol?

- E minunat, pentru că simți că nu e în zadar. Toreadorul s-a pregătit să intre în arenă! Realmente, teama de scenă pentru mine nu are valoare, decât sub formă de ... arenă. Sunt spectatori care vor să vadă performanță, indiferent dacă e sportivă sau artistică. Dacă le dai acest lucru oamenilor vin cu tine, te iubesc, te admiră, te respectă, te invidiază etc. Ăsta e riscul de a apărea în public: te expui, și atunci, ce e frumos e frumos, și ce e urât e urât.

- V-ați ajuns visul? A meritat sacrificiile, admiterile...?

- Sigur că merită. În momentul în care te-ai hotărât să faci meseria asta, orice sacrificiu e NORMAL și cine nu are puterea să-l facă, puterea de a îndura, cum spuneam la început, nu va putea face profesia asta care, în afara succesului și înaltei poziții pe care o simți prin faptul că ești aplaudat, curtat, iubit - partea frumoasă, pe care o văd „civilii" - are și parte dificilă, care este cea a mea, de exemplu, acum sunt răcit, am degetul rupt, și iată că ... am jucat. Până am intrat la Institut am lucrat doi ani într-un birou. În starea mea de acum nu m-aș fi dus la serviciu. Aș fi sunat și aș fi spus că sunt bolnav. Doamna Bulandra spunea: „Un spectacol nu se suspendă decât dacă ești mort. Dacă încă mai miști, vii și joci cum și cât poți".

- Vi se întâmplă uneori să simțiți goliciunea sufletească creată de gândul că, poate, nu ați ajuns unde v-ați dorit sau că nu asta v-ați dorit?

- Cine are spirit de luptător nu va simți niciodată că este gol! Te simți trist, singur, într-un fel sau altul, nu există goliciune. Nu poți să-mi spui că n-au fost oameni la 50 de ani capabili să se îndrăgostească. Deci sentimentul există cât trăim. Starea. Asta înseamnă, de fapt, profesia: gândurile există cât trăim, dacă nu și după. Poți fi la capătul unei căutări, dar niciodată GOL. Eu nu sunt gol. Sunt epuizat, sfârșit, dar când descopăr altă zonă, iau totul de la zero, cu fiecare rol, de altfel. Nu pot să spun că rolul pe care-l fac acum, de exemplu, la doamna Cătălina Buzoianu, în „Scandal la Palermo", seamănă cu Crăcănel, deci îl iau de la zero absolut. Nu poți fi gol dacă, într-adevăr, cauți!

8 martie 1997

Foto: George Ivașcu și regizoarea Alice Barb, soția sa.

Interviu realizat de IOANA FLOREA

(Din volumul COLIVIA DE VISE, Ed.Tipomur, Târgu-Mureș)

Lasă un comentariu