L-am cunoscut pe Vasile Ungurașu, din Onești, județul Bacău, lecturându-i volumul de poezie „Declarație de iubire", apărut la Editura PIM, din Iași, în 2017.
Citind și meditând la creațiile lui Vasile Ungurașu, poți să definești două entități: poetul și epigramistul. Cert e că, între cele două definiri nu există frontiere, cele două interferându-se mereu.
În poeziile sale, poetul surprinde diferite ipostaze în care se află omul, contemporan lui, scoțând în evidență trăsături specifice unor profile, pe care societatea le oferă. Spre exemplu, „...unii indivizi/ Chiar de-s inși de suprafață", deci se reliefează ideea că există oameni mediocri, superficiali, care „doresc a fi în față" și „Își impun a lor prezență", pentru că au bani câștigați „în străinătate". Cunoscându-se faptul că în țări din Occident, românii se ocupă de muncile umile, precum îngrijitori de bătrâni, de grădinari, culegători de legume - munci pe care locuitorii acelor țări nu se pretează a le face, constatăm că-i angajează pe românii care se bucură să sape, să zugrăvească, pentru a-și câștiga existența. Dacă suntem corecți, poetul are dreptate: se duc la muncă în străinătate, doar cei care nu și-au găsit un rost în societatea românească. Spune autorul: „Cred că au doar ei dreptate" și „Își impun a lor prezență". Pe bună dreptate apare aici ironia și satira, pentru că epigramistul este un fin observator a tot ce-l înconjoară (poezia „Oameni de „doi lei"). În poezia „Omul de vază", concluzia este tot o epigramă: „Celor ce sunt la putere/ Le oferă cu plăcere/ Un mandat de patru ani/ Să-i aducă mai mulți bani".
Fiecare întreg, fiecare poezie se poate concentra într-o epigramă: „Recent văzut-am două babe,/ Subțiri așa ca niște scoabe/.../Sunt acre-așa precum oțetul,/ Blamând firește tineretul" (poezia „Două babe stafidite").
Ca și Caragiale, în schițele sau comediile sale, autorul scoate în evidență particularitățile negative ale unor oameni, cu scopul vizibil de a le ironiza, pentru a-i determina spre schimbare. „Al nostru domn, Ștefan cel Mare, ..., Domnit-a ferm și cu onoare/ ... / Iar toată munca lui de-o viață,/ Voia ca-n van să nu se piardă" (poezia „Apus de soare"). Cu toate acestea „La noi sunt unii guvernanți/ Ce sunt în posturi figuranți,/ Ei fură mult și fac avere/ Iar țara suferă-n tăcere" (poezia „La noi"). La fel ca poeții clasici, Vasile Ungurașu pune în antiteză faptele mărețe ale înaintașilor noștri, cu nelegiuirile înfăptuite de contemporani ai săi. În această „Lume pestriță", cum se exprimă poetul în poezia cu același titlu, observă mulți indivizi care „Îți produc multă rușine", prin faptele lor reprobabile.
Se poate concluziona că poetul are tendința de a realiza un portret moral al societății în care trăiește, prezentând caractere ridicole, dacă nu grotești.
Din punct de vedere al realizării artistice, se remarcă faptul că Vasile Ungurașu este parcimonios în a folosi figuri de stil. Am găsit epitetul „sălbatică-i culmea" (poezia „Călători prin munți") și metafora „mugurel de soare" (poezia „Zori de ziuă").
Îi recomand poetului să se adreseze cunoscătoarei folclorului din zona Domniei Sale, Daniela Condurache, cu poeziile „Viață, viață", „Acțiunea Nectarina" și „Zboară, păsărică, zboară", spre a i le valorifica prin cântec.
Volumul, care cuprinde 156 de pagini, beneficiază de o prefață de cinci pagini, semnată de prof. Mariana Bendon, scriitor și membru L.S.R. și U.S.L.R.
