Timp de secole, pentru toți călătorii care au străbătut pământul românesc, mărturia cea mai la îndemână - și totodată cea mai sigură - pentru a constata și înregistra romanitatea poporului român, a fost limba sa vorbită, aceeași pe ambele versante ale Carpaților. Nu toți istoricii și filologii străini, care s-au ocupat în decursul timpului de existența și aspirațiile poporului român, i-au putut auzi însă limba, nu toți i-au putut cunoaște cântecele, așa încât, unii chiar de bună credință s-au lăsat convinși de afinitățile tendențioase ale adversarilor noștri, contestând alături de ei originea și continuitatea poporului român în Dacia.
Vasile Netea este de părere că limbii vorbite pe aceste locuri din vremuri imemoriale i s-a adăugat însă, începând din secolul al XVI-lea limba tipărită, care, prin expresia ei grafică și valențele materiale, nu avea să se limiteze numai la contactul cu cei care cunoșteau corespondentul ei oral, ci putea fi înfățișată oricui, de oriunde, ca document și argument peremptoriu, nu numai pentru romanitatea ei, ci și cu privire la cei pentru care fusese scrisă, pentru teritoriul pe care urma să se difuzeze, pentru scopurile ei urmărite cu atâta tenacitate și consecvență.
Limba română tipărită avea să devină astfel un argument puternic, atât al originii sale romanice, cât și al unității noastre naționale, ea având să se manifeste ca și limba vorbită, pe întregul teritoriul românesc.
Părerea lui Vasile Netea este că dacă pentru unele popoare tiparul n-a însemnat decât ascensiunea spre o nouă treaptă de cultură, pentru noi, pentru români, el a fost, totodată, o modalitate și o forță de afirmare a unității naționale, a legăturilor între frații răzlețiți sub diferite stăpâniri, manifestarea cea mai puternică - pe plan intelectual - a unității de limbă, a unității și solidarității culturale românești, a indestructibilei spiritualități a tuturor românilor. Acest lucru s-a văzut chiar de la prima sa manifestare, de la prima carte tipărită integral în limba română, ea fiind destinată românilor de pretutindeni.
Referitor la secolul al XVI-lea, Vasile Netea prezintă tipăriturile din Transilvania, în special cele ale diaconului Coresi, care a desfășurat la Brașov, o activitate multilaterală și complexă de aproape un sfert de veac, beneficiind aici de un teren prielnic și de ajutor din partea judelui Brașovului, Hans Benkner, și apoi a lui Forro Miklos. În această perioadă, Coresi a tipărit: „Tetraevanghelul", „Apostolul", „Întrebare creștinească", „Pravila Sfinților Părinți", „Tâlcul Evangheliilor", „Molitfelnicul", pentru ca, apoi, pe cont propriu să mai editeze „Sbornicul", „Octoihul Mare", „Psaltirea", „Liturghierul" și „Tetraevanghelul". Concomitent cu aceste cărți slavone, Coresi a tipărit și câteva cărți românești: „Psaltirea" și „Liturghierul", în 1570, și „Evanghelia cu învățătură", din 1580-1581. Marele merit al lui Coresi este acela că a fost primul cărturar care a luptat în mod conștient pentru introducerea limbii române în Biserică, pentru răspândirea științei de carte românești. Prin tipăriturile românești ale lui Coresi, s-a făcut și mai mult simțită unitatea de limbă, de credință, și de origine a românilor de pretutindeni.
Referitor la începutul scrisului românesc, Vasile Netea se oprește în mod special la o lucrare programatică, la „Evangheliarul" tradus și publicat în 1560-1561, la Brașov, de către diaconul Coresi. Traducerea Evangheliarului a fost determinată de marea necesitate a episcopilor și preoților și a tuturor credincioșilor români de a avea în bisericile și în mănăstirile lor, cărți religioase în limba română, abandonându-se astfel treptat, vechile cărți slavonești care circulaseră atâta vreme în lumea românească. În Epilogul Evangheliarului - care cuprindea evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan - se arată în mod clar că s-au scris aceste sfinte cărți de învățătură ca să fie preoților români și să-i învețe și să-i instruiască pe toți românii care sunt creștini, precum spune și Sfântul Apostol Pavel în Epistola câtre Corinteni la cap.14: „În Sfânta Biserică mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles, decât zece mii de cuvinte neînțelese în limbă străină".
Scopul Evangheliarului era, deci, urmând Apostolului Pavel, de a veni în ajutorul credincioșilor pentru a-i face să priceapă textele ce până atunci le fuseseră citite numai în limba slavonă - limbă pe care n-o înțelegeau - și, totodată, ca în locul acesteia să introducă limba română tipărită. La baza inițiativei lui Coresi, care avea să traducă și să tipărească apoi numeroase alte scrieri religioase, se află o bogată tradiție de traduceri care circulaseră până atunci în manuscrise, printre ele găsindu-se vechi manuscrise maramureșene, moldovene, transilvănene și muntene, ce avuseseră o circulație restrânsă și care reprezentau totodată diferite forme lexicale ale locurilor unde fuseseră traduse.
E meritul lui Coresi și al diacului Tudor de a fi cercetat toate aceste manuscrise pentru a da lucrărilor o formă cât mai apropiată de înțelesul tuturor, „Evangheliarul" fiind destinat tuturor românilor. Prin Coresi nu s-a realizat însă, numai o mare operă, ci s-au pus bazele și unei școli și tradiții tipograficești, care vor continua activitatea începută de dânsul.
